A urmat cursurile Universităţii din Szeged, secţia maghiară-franceză-filozofie, la Viena şi Paris, dar soarta l-a pecetluit pentru toată viaţa funcţionar, când modest, când mai răsărit, sărăcia urmărindu-l, precum pe aproape toţi poeţii, necesară fiind aici o precizare, aceea că poeţii de azi, din România şi de aiurea, „au reuşit” să fie deplin-săraci.
Desigur, Attila Jozsef a scris precum i-a fost viaţa, grea, dar el are şi poeme îndeajuns de lucide şi juste, de unde desprindem faptul că „dracul nu este chiar atât de negru”: „Inima mea bogată musteşte-ntunecat, / se-mpleticeşte vântul de-atâta miros beat / din brazda grasă de sub glia grea / grăieşte bucuria oraşului şi-a mea. // O dată doar să prindă visul rod / şi turnuri zvelte vor cânta în zare – / Paris, iubeşte-mă, eu îţi aduc pământul meu / şi lui îi duc săruturile tale”. (Îmi duc pământul – Viszem a foldem).
Am mai scris despre poetul şi poezia lui Attila Jozsef, plăcându-mi foarte mult traducerea lui Paul Drumaru (Paul Deutsch), evreu, un bun prieten al meu, trăitor cândva la Oradea, acum redactor la o revistă de cultură din Iaşi, autor distins al câtorva romane. În Dictionarie des Litteratures, Philipes van Thiegen scrie că „Jozsef Attila este un fenomen unic în poezia ungară şi poate unul dintre cei mai mari poeţi europeni din prima parte a secolului XX”.
Ion Davideanu
