Mulţi au zâmbit cu subînţeles joi seara, urmărind la televizor „Gala premiilor Bihorel” (Bihorel, un personaj colectiv şi detestabil care a împlinit, iată, 7 ani!), savurând bătaia de joc la adresa celor care îşi iau doctoratul la Oradea. O glumă groasă, o şarjă sarcastică, o punere în penibil a unui grad academic pe care fiecare ar trebui să-l câştige prin stăruinţă intelectuală exemplară. Se iau doctorate la Oradea pe bani, la fel cum ai cumpăra un loc eligibil pe o listă electorală? Nu ştiu, dar îndemnul ca fiecare ins prezent la „No problem”, care din neatenţie scuzabilă nu a ajuns încă doctor în ştiinţe, să treacă pe la un stand şi să completeze o cerere, urmând a deveni doctor în 45 de minute, acoperă cu ruşine şi-i aruncă în frivolitate pe toţi cei care au primit respectivul titlu în chip onest. Merită aceştia zeflemeaua acidă, condimentată copios cu frustrări postadolescentine, din cauza faptului că unii îşi iau titlurile academice precum şi-ar cumpăra o maşină de tuns iarba? Există această practică numai la Oradea? Dar, că tot veni vorba, ce se petrece, acum, la Universitate?
E cât se poate de limpede că Universitatea – prin asta înţelegând corpul profesorilor şi suma totală a studenţilor – trece printr-o gravă criză de imagine, de legitimare, dar mai ales de perspective. De mai bine de 10 ani, am asistat la un linşaj mediatic. „Sorbonica” a fost luată la ţintă, arătată cu degetul acuzator, demonizată asemenea unui lazaret pentru leproşi. Jurnalişti ai locului, mulţi dintre ei cu diplome luate chiar la Universitatea din Oradea, au contribuit la acreditarea ideii că facultăţile nu sunt decât un sordid loc al deşertăciunilor, groapa de gunoi a inteligenţelor semidocte, locul geometric al corupţiei. Lipsa lor de caracter nu mă surprinde. Sunt departe de a susţine că, dimpotrivă, Universitatea din Oradea întruchipează inocenţa şi puritatea, excelenţa intelectuală şi performanţa eclatantă. Ştiu cum fostul rector, Teodor Maghiar, hăituit şi calomniat acum tocmai de cei pe care i-a blindat, mai ieri, cu funcţii, a construit Universitatea şi nu mi-e deloc frică să o spun răspicat: instituţia întemeiată de el nu este decât imaginea fidelă a tranziţiei noastre. Lăcaşul academic orădean a fost construit prin mijloacele specifice pe care vremurile le-au făcut posibile. Cantitatea a prevalat funest în dauna calităţii, e drept. Dar nu Maghiar este profitorul propriei construcţii privită cu atâta resentiment, ci în primul rând generaţiile de tineri orădeni, care în proporţie semnificativă nu ar fi urmat studii superioare în lipsa unor oportunităţi locale, din pricini strict financiare. Iată de ce artizanul ei hulit, invinuitul Teodor Maghiar, ar merita o statuie, nu dispreţul public.
Acum, Universitatea se află în impas. Învăţământul academic românesc îşi caută, de altfel, noua identitate. Ştacheta performanţei a scăzut dramatic. Destui studenţi sunt adiaţi de genialitate, făcând – inutil şi superficial – două facultăţi deodată, iar mulţii alţii îşi iau examenele în regim pauşal, după ce vin pe la cursuri cu frecvenţa eclipselor totale de soare. Aceste boli nu sunt ale mediului universitar orădean, ci constituie metastaze ale maladiilor de sistem. Viaţa bate cartea, e limpede. Drama acestei situaţii este chiar lumea în care trăim, năpădită de falşi idoli şi ultragiată de precaritatea vulgară, dezgustătoare, a noilor modele ce promit succesul. Un succes ce sfidează, vai!, munca şi onoarea.
La Oradea (mai) avem o Universitate! Dacă nu găsim urgent un răspuns la întrebarea „Cum procedăm?”, s-ar putea ca generaţia de mâine să murmure „A fost odată o Universitate la Oradea…”!
***
Punctele de vedere exprimate de colaboratorii ziarului nostru în rubricile de opinii nu coincid neapărat cu cele ale redacţiei.
Florin Ardelean
