TU AI PROBLEME FOARTE GRAVE cu personalitatea si cu psihicul. Este problema TA, dar daca vei continua asa, vei ajunge un PERICOL SOCIAL. Acum toti mucosii au ajuns sa fac apolitica si sa dea sfaturi, dar ei mai au inca muci la nas! SA-TI FIE RUSINE!
E, acesta, unul din mail-urile pe care am început să le primesc după ce mi-am manifestat, nu tocmai delicat, e drept, neîncrederea în preşedintele Băsescu. Cu un curaj nebun, omul s-a şi semnat. În clar. Nu contează cum îl cheamă. E înregistrat doar în marele nomenclator al anonimatului agresiv. Nu contează nici că tata avea în 1947 doar 8 ani. Am avut, totuşi, răbdare să-i caut numele pe Google.
Mă enervează la nebunie cei care cred că eu n-aş putea fi nesimţit sau antibăsescian fără să fi contribuit la asta tot arborele meu genealogic. Şi, mai cu seamă, tata. Iar chiar pericol social nu-mi atrăsese nimeni atenţia că aş putea să devin. L-am găsit pe individ răspunzând revoltat unui articol din revista „Capital”, plângându-se că nu reuşeşte să obţină de la stat contravaloarea unor acţiuni pe care tatăl său le cumpărase prin 37.
Limbajul lui, şi al celor care îi ţineau isonul, era cel limpede băsescian: guvern de hoţi, sfere de interese, băieţi deştepţi, aserviţi grupurilor economice etc. Mai exista o trimitere şi la un proces de la Curtea Supremă de Casaţie şi Justiţie. Acolo n-am scotocit. Nu sunt chiar un arhivar al plictisului. Dar bănui că e vorba de aceleaşi acţiuni cărora nu reuşeşte să le recupereze valoarea.
L-am văzut pe Gabriel Liiceanu ieşind din buncărul preşedintelui suspendat şi dînd asigurări naţiunii că preşedintele se simte bine, manifestându-şi totodată încrederea că, la referendum, poporul român va şti să aleagă drumul pe care va merge de-atunci încolo. În aceeaşi zi, citeam şi mailul. N-am avut cum să nu mă întreb dacă semnatarul scrisorii electronice face parte din poporul pe care Gabriel Liiceanu încerca să-l liniştească.
Dacă pentru individul care mă făcea pe mine bolnav mintal, doar pentru că Băsescu nu se înscrie în exerciţiile mele de admiraţie (în declaraţiile mele de iubire, ca să zic aşa) vorbea, atunci, Gabriel Liiceanu. Ăştia să fie admiratorii, susţinătorii lui Traian Băsescu ? A nu reuşi să porţi un dialog, spumegarea ideologică, jignirea mârlănească, folclorul tavernelor şi limbajul de comunist ratat să marcheze masa, totuşi imensă, de români care cred în Traian Băsescu ?
Nu poţi pune ordine în Babilon. Nu-i poţi alege nici pe cei care te iubesc, nici pe cei care te urăsc.
Traian Băsescu ştie asta. Dar dacă poporul la care a vrut să se întoarcă sunt infantilii, unii cu şaif, ce-i drept, din Piaţa Universităţii, sau agresivii unei senectuţi ratate, cum e individul care mi-a scris, e trist. Refuz să cred că poporul român e compus din bătăuşi, genii plictisite, agramaţi, curve de mahala şi muzicanţi săteşti. Băsescu e, orice aş zice, şi preşedintele meu. Pot accepta că eu nu am dreptate.
Chiar sper să nu am dreptate în tot ce scriu. Dar mă îngrozeşte faptul că toţi cei care cred în el s-ar putea înşela. Vreau ca Băsescu să fie iubit de oameni de valoare. Nu de fete în casă. Nu de valeţi. Calitatea celor care-l sprijină pe Traian Băsescu dă şi calitatea negaţiei mele. Altfel, chiar şi aceste rânduri devin inutile. Dacă nu au devenit deja, încă înainte de a le scrie.
Miron Beteg
