Întâi am prins chiar un referendum. I se pusese pata Cârmaciului
sa ia Premiul Nobel pentru Pace si avea nevoie de oarece actiuni în plus
fata de jocul de mediator între palestinieni si Israel pe care si-l asuma.
Asa ca România si-a redus unilateral cheltuielile militare cu nu stiu cât
la suta, dupa ce electoratul, batucit bine cu propaganda si sculat cu noaptea
în cap ca sa voteze la prima ora, aprobase initiativa Omului Pacii. De la
acest prim referendum al meu tin minte ca eram prin anul întâi sau
doi, era iarna, frig, întuneric si somn, fiindca ne pusesera sa votam înainte
de cursuri.
Întâi, când eram la liceu, fusese si campania nationala de
mitinguri pentru pace. Ne-au scos de la ore, ne-au mânat spre platoul
din fata fostului cinema Patria, ne-au pus sa caram portrete si lozinci imense
si sa ascultam câteva ore în picioare discursurile obligatorii de
adeziune la campania pentru pace a Tovarasului. S-a facut dupa-amiaza târziu
când s-a terminat, iar oamenii au fugit „catra casi”, abandonând
ca niste dizidenti ce erau portrete si lozinci (ce oroare, hehe).
Dar mitingul a redevenit distractiv fiindca am convins o colega mai mult decât
simpatica sa ducem împreuna înapoi la liceu portretul din dotare
(iata ca un portret cu Ceasca putea fi folosit si pentru agatament). Si chiar
daca n-am fost dizident aruncându-l, tot am facut misto de el tot drumul.
Prin anul trei sau patru am prins alegeri pentru Marea Adunare Nationala, sau,
cum am zice azi, alegeri parlamentare. Diferenta e doar ca atunci era un singur
partid, plus „alternativa” Frontului Democratiei si Unitatii Socialiste
(anticamera partidului). Tot liste cu nume necunoscute votam, ca la alegerile
parlamentare din epoca noastra democratica. Dar parca spiritul civic era mai
viu atunci, dupa câte „urari” cu m… si p… erau pe buletine
de vot mototolite si pe peretii cabinelor aduse în camin.
Apoi, dupa un timp, a venit revolutia. Printre altele, lumea a strigat pe strazi
„Vrem alegeri libere!”, precum si teribilul slogan cu iz dacic „Vom
muri si vom fi liberi!”. Cu toate stângaciile si circul tranzitiei,
votul liber exprimat e fundamentul democratiei (daca e si în cunostinta
de cauza). Unii uita prea usor ca e un drept câstigat cu greu si se complac
în comoditatea de a se scârbi „de politica”. Asta e
diferenta dintre locuitor si cetatean: primul supravietuieste pasiv, al doilea
are o opinie si se organizeaza.
Mergeti la vot, mai oameni. Fiecare om conteaza pâna la urma. Pe pasivitatea
noastra se bazeaza marii sforari, dar macar în momentul votului sa tremure
putin pentru vile, conturi, dosare, mineriade, santaje si alte complicitati.
E momentul sa decidem pe ce cale o luam. Sper ca vom fi inspirati si vom decide
noi pentru noi însine, nu altii. Vorba lui Jefferson: „Când
poporul se teme de guvernul lui, e tiranie; când guvernul se teme de popor,
e libertate”.
Adrian Gagiu
