Piloţii, dacă au şansa să nu rostească niciodată fraza „Doar culturile agricole sunt deasupra noastră” se retrag, pe la patruzeci de ani, cuminţi, la ţară. Eu sunt elector de douăzeci şi ceva de ani. Pot ieşi, liniştit, la pensie. Pot sta, fără să-mi mai bat capul, cu o cinzeacă nainte, în vreme ce restul ţării se va înghesui la urne. Gata. Nu mai am spirit civic, nu mai trăiesc senzaţia că votul meu contează, nu mă mai las păcălit de societatea civilă care-mi vâră zi de zi în creier ideea că votul meu are o legătură cu viitorul acestei ţări, nu mă mai interesează nici mesajele subliminale ale serviciilor secrete.
M-am hotărât să fiu stângaci, plictisit şi nesimţit. Mai ales nesimţit. Vreau să ating perfecţiunea în nesimţire. Aşa că n-am să mă mai duc la vot. Voi fi primul elector român ieşit la pensie. Sper ca guvernul să-mi Recompenseze cei douăzeci de ani cât m-am chinuit în „câmpul electorilor”. Mâine depun cererea de pensionare.
Prima oară când am ales un preşedinte, lista cuprindea un singur nume: Nicolae Ceauşescu. Eram de tot june. Se zvonea că lipsa de la alegeri ar fi fost interpretată ca un protest împotriva regimului şi că Securitatea făcea liste cu toţi cei care absentau. Secţia de votare fusese instalată într-o şcoală tipic comunistă: nu avea nici apă, nici canalizare, nici încălzire centrală. Te întâmpina în schimb un panou imens pe care scria ceva cu „Trăiască…”. Vecinii mei de mahala se îmbrăcaseră toţi la patru ace – asta însemnând, înainte de toate, cămăşi albe. Nu pot să uit că unii erau de-a dreptul fericiţi.
O fericire tâmpă, inutilă. Aveau senzaţia că sunt luaţi în seamă. Că au devenit, pentru o zi, importanţi. În unele biserici, cât ţine slujba, ţârcovnicii se cred mai importanţi decât Dumnezeu. Unele babe urlă atât de tare de alungă îngerii. Cucoanele au cocuri imense, dar care miros a ceapă prăjită. Primele alegeri la care am participat au semănat cu o astfel de slujbă. Aş minţi să spun că nu l-am ales pe Nicolae Ceauşescu. Era prima dată când alegeam, deci trebuia să aleg! Poate am fost şi mândru de asta, naiba mai ştie…
La ultimele alegeri, eram un om ajuns. Conduceam un săptămânal pe care nimeni nu-l băga în seamă. Din partea patronatului, puteam să fac propagandă şi unui partid neonazist, tot nu cred că ar fi băgat în seamă asta. Sau că l-ar fi interesat. Eram deja trecut prin viaţă şi bănuiam că pricep mai multe. Guvernarea PSD mă exasperase, aflam lucruri tot mai scârboase despre „micile afaceri” locale ale oamenilor lui Năstase, rămâneam perplex când îmi dădeam seama cum se împart funcţiile şi cum se câştigă licitaţiile în judeţ.
În consecinţă, fără să mi-o ceară nimeni, repet asta, am dus cea mai deşănţată, cea mai scârboasă campanie electorală pro-Băsescu şi pro-Alianţa D.A. din câte se puteau duce. Săptămâni la rând, imaginea actualului preşedinte a ocupat prima pagină a respectivului săptămânal. În duminicile alegerilor, la miezul nopţii, am scris editoriale incendiare. Acuma mă pufneşte râsul. Chiar credeam că fac un bine ţării. Ce-a ieşit, vedem cu toţii. Simţim cu toţii. Că am o strângere de inimă, nu mai salvează nimic.
Am fost un elector neinspirat. Un elector ratat. Vreau să ies la pensie din meseria asta. În situaţia mea mai sunt vreo câteva milioane de români. Unii mai au puterea să spere. Eu nu. Domnule Filip, domnule Kiss, domnule Bar: când vă veţi mai face campanie electorală, nu vă mai gândiţi la mine. E inutil. Pentru că, vă jur!, eu am încetat demult să mă mai gândesc la dumneavoastră.
Miron Beteg
