Trăim, noi, astăzi, într-o astfel de tonalitate interesantă? Nu. Vremurile noastre au cu totul alt atribut. Ele pot fi caracterizate drept tulburate. Un anume spirit ne tutelează, ne subjugă şi ne fascinează până la idolatrie. La prima vedere, pare a fi doar un moft. Cu adevărat, însă, avem de-a face cu un „ingredient” care ne instigă ursitoarele.
Nimic nu i se poate întâmpla românului mai rău decât să rateze, fie şi o singură seară, spectacolul televiziunilor. Dacă din pricini diverse nu ai rămas acasă, în fotoliu, sclavul fericit al războaielor livrate de tubul catodic, ai toate şansele ca a doua zi să fii un om pierdut. Chiar sensul tău în lume e pus în discuţie, cu toată îndreptăţirea. Brusc, eşti inactual, trezit, printr-un miracol într-un secol deja vu. Handicapul este unul sever.
Nu mai ştii ce i-a ghicit în palmă Cristoiu lu’ Felix, la Antena 3, cum s-a exprimat Paler cu privire la existenţialismul de Colentina, ce mistere a mai desluşit Cozmin Guşe în maţele porumbeilor voiajori sau de ce a ameninţat, la Realitatea TV, Andrei Gheorghe cocostârcii cosmopoliţi care refuză să se întoarcă de la Tropice cu interzicerea cuibăritului pe stâlpii de telegraf din Ţara Bârsei. E cumplit!
Un adevărat dezastru personal, o dezagreabilă şi frustrantă reducere la tăcere. O singură seară îţi permiţi infidelităţi faţă de sticla magică, şi te trezeşti ejectat din lumea înţelepciunilor analitice. Stingher, abandonat într-o rezervă a clipei, nu-ţi rămâne decât să fii cu mult mai perseverent seara ce va urma, dibaci în a administra telecomanda şi a glosa cu o voluptate temerară toate aforismele de talkshow.
Nu pot decât să regret faptul că televiziunea este o descoperire târzie, de nici 60 de ani. Imaginaţi-vă ce rating ar fi făcut RAI UNO cu ocazia incendierii Romei în timpul lui Nero sau ce impact ar fi avut, pe RETE 4, a lu’ Berlusconi, sinuciderea lui Seneca, transmisă live, iar apoi disecată, cu invitaţii – Ţânţăreanu, Bahmuţeanca şi apostolul Gigi -, la OTV.
Cu certitudine, serile speciei umane, până să se fi inventat dioda, trioda şi şurubelniţa, au fost inadmisibil de fade, adevărate orgii ale plictisului vesperal. Atâtea mari evenimente ale umanităţii au ratat climaxul studioului TV. Chiar şi acele emisiuni uşor inefabile, cum a fost, până deunzi, „Altfel”, a lui Liiceanu & Pleşu, ar fi avut o cu totul altă anvergură dacă Socrate ar fi luat cucuta pe TVR Cultural, după o dezbatere cu Patapievici şi Florin Iaru, având ca te(a)mă efectul pervers al înţelepţilor asupra tinerilor cool. Ce să mai zic de şocul emisiunilor religioase, dacă incidentul de pe Drumul Damascului, în urma căruia Saul, prigonitorul de creştini, a avut întâlnirea cu Isus Cristos, ar fi fost filmat de o echipă PRO TV, avându-l pe Cătălin Radu Tănase pe post de trimis special la faţa revelaţiei.
Suntem nişte privilegiaţi. Televiziunea ne dă lapte, brânză, carne, ouă, ne ţine loc de fericire şi ne vicariază în lipsa vieţii pe cont propriu. O singură seară fentată, o declaraţie pierdută, o dezvăluire compromisă din nepăsarea impardonabilă a telespectatorului şi cădem, deznădăjduiţi, în inocenţă şi stupiditate, precum Caligula în viciile cele mai picante. Paralitici şi pofticioşi, abia aşteptăm seara ce va să vie.
Ştiţi ce mi-a rămas în minte cel mai pregnant din tot scandalul naţional de săptămâna trecută? Scena antologică de la Bârlad. Fanfara „Prietenia”, a partidei Romilor, din bătătura târgului moldav, l-a onorat pe Tăriceanu cu un potpuriu de marşuri funebre. Când au fost alungaţi de noii zapcii din serviciile secrete, au lăsat în urmă trei acorduri din „Omul bun şi pomul copt”. Hai, că a fost o fază mişto, cam ca războiul de 100 de ani transmis în roman-foileton.
Florin Ardelean
