Zaruri şi cărţi

O comedie paranoica cu supravietuitori – asa suna subtitlul spectacolului „Zaruri si carti”, prezentat în a doua zi a Festivalului de Teatru Scurt de catre Florin Piersic jr. si Petre Fumuru.

Locul ales, Discoteca „No problem”, a fost pe aceeasi lungime de unda cu alura de teatru independent a neconventionalului spectacol.
Textul dramatic „Zaruri si carti” de Tommy Mc Weeney a fost tradus, adaptat si pus în scena de Florin Piersic jr. în urma cu cinci ani la Teatrul Luni de la clubul bucurestean „Green Hours”. Revenit la Oradea dupa editia precedenta a festivalului, când adusese un alt spectacol de teatru de camera (one man show-ul „Sex, drugs and rock and roll”, dupa Eric Bogosian, pentru care primise Premiul pentru cel mai bun actor la Gala UNITER), Florin Piersic jr. demonstreaza si cu aceasta ocazie ca si-a facut prin forte proprii un nume în teatrul si filmul românesc independent. Teatru de situatie


„E un teatru nou la noi, pentru ca are o anumita sinceritate, pe alocuri o oarecare violenta de limbaj, dar care e proprie zilelor în care traim, declara Florin Piersic jr. Ma intereseaza teatrul contemporan mai mult decât cel cu peruci, pentru ca omul vine la teatru în masura în care se recunoaste – macar într-un singur gând spus pe scena”.


Spectacolul sau „Zaruri si carti” este un teatru de situatie, compus din dialogul dintre patronul unui mic tripou si angajatul sau. Subiectul disputei e derizoriu fata de importanta care i se acorda (necesitatea înlocuirii mai dese a seturilor de zaruri si de carti de la mesele de joc, pentru ca sa nu le poata recunoaste clientii, sau poate pentru ca ei sa nu descopere masluirea lor).


În spatele acestei teme de discutie, prilej de crude ironii din partea patronului si de diverse autoumiliri ale crupierului (împanate cu un moment de revolta trecatoare), se afla însa adânca alienare si incomunicare a doi oameni centrati pe nevoia de câstig pentru a supravietui fiecare la nivelul sau.

Un spectacol direct


Strania lor simbioza demonstreaza ca si stapânul e la fel de legat, iar dependenta lor de acest orizont de asteptare foarte limitat are ceva din atmosfera teatrului lui Beckett.
Dialogul curge natural, iar jocul actorilor sugereaza oboseala de viata si schematismul personajelor, dar fara stridente. Esenta situatiei e tragica, dar publicul a râs mai mult decât suficient la unele epitete mai tari, placându-i sa vada ridiculizat personajul interpretat de Petre Fumuru, talentatul actor cunoscut din aparitiile sale ca prezentator TV.


Dincolo de o anume redundanta si diluare a tensiunii pe la jumatatea spectacolului, finalul potenteaza inspirat tendinta de tortionar a patronului si evadarea virtuala, prin muzica de la walkman, a angajatului. Publicul a rasplatit cu aplauze îndelungi un spectacol contemporan, simplu si direct.

Adrian Gagiu