Nu știu cât de relevante mai sunt cifrele în aceste zile în condițiile în care ele variază de la 24 de ore la 24 de ore. Italia, Europa și întreaga lume traversează momente suprarealiste. Guvernele occidentale fac față cu greu gestionării unei crize sanitare, în spate este o continuă criză comunicațională generată de valuri de dezinformări și panică, și spațiul economic se pregătește de schimbări.
Criza ca eveniment social nu se oprește aici. Ea începe și se manifestă de la cea mai mică unitate: omul. Distanțierea socială este o provocare care trebuie acceptată necondiționat. Solidaritatea primește azi alte coordonate. Să stai cât mai departe de cel drag poate fi cea mai mare dovadă de caritate. Pentru poporul italian a fost poate cel mai greu de înțeles faptul că izolarea este unicul aliat în lupta împotriva virusului. Circumstanțele au impus schimbări sociale în viețile celor din peninsulă, iar aici mesajul a fost înțeles: pentru a-i proteja pe cei mai vulnerabili, dar și pentru a evita colapsul unui sistem sanitar performant, cum este cel din N-ul Italiei, Decretul-Lege ”Cura Italia” din 11 martie trebuie respectat.
În alt plan, era greu de imaginat un papă, după rugăciunea duminicală Angelus, privind îndurerat la goliciunea Pieței Sfântului Petru. Panica și frica sunt și aici, pentru că fac parte din ființa umană, dar solidaritatea, calmul, bunul simț și responsabilitatea se fac simțite deopotrivă. La nivel individual, cea mai grea provocare acum rămâne conviețuirea, arta de a trăi împreună sau pe de altă parte singurătatea. E drept totodată că optimismul unei credințe autentice îi poate fi omului un mare ajutor. Sunt clipe în care Biserica dovedește faptul că nu e doar o construcție materială, ci mai cu seamă una spirituală. În Italia, Biserica Catolică a donat deja 100 de mii de euro la Caritas Italia, iar Conferința Episcopală Italiană a oferit 10 milioane de Euro celor 220 de Asociații Caritas Diecezane italiene.
Vor fi schimbări pe toate planurile. Familiile se redescoperă, se reconfigurează relații, este un timp al conversiunii interioare și sociale. Oamenii apropiați ne sunt la un click distanță, însă momentul îmbrățișării unui părinte drag este imprevizibil, momentan. O generație pleacă pentru ca o alta să-și schimbe perspectiva asupra vieții, familiei, prieteniilor sau societății.
Extrapolând ideea de familie, în aceste momente vin puse în lumină fragilitatea și limitele Uniunii Europene. Tocmai, acum mai mult ca niciodată ne putem da seama că este nevoie de mai multă uniune, o mai mare solidaritate și comunicare între popoare, pentru că virusul nu ține cont de granițe. România e și ea în această schemă, dar mai mult de atât fiecare cetățean al ei. În afara granițelor ne rămân în front, în linia I, peste 10.000 de cadre medicale care luptă cot la cot pentru viață alături de colegii lor străini, în tranșee.
Pe de altă parte au fost români care au ales să plece, alții au ales să rămână în occident. Nu sunt de condamnat nici unii, nici ceilalți. De condamnat rămân nerespectarea deciziilor impuse de către statele în care aceștia se află, falsa mărturie sau iresponsabilitatea de a-i expune pe ceilalți la riscuri mai mari decât își imaginează. Trebuie să înțelegem că ceea ce se întâmplă în Italia este un semnal de alarmă pentru cei de acasă. În afară de respectarea rigorilor impuse de guverne e important și consumul de informație oficială venită din partea autorităților. Știrile ce induc panică, dezinformări, dezbinări în baza discursului și a afinităților politice nu au nicio relevanță, pentru că în fața virusului și a pericolului suntem toți egali: oameni.
Acum e simplu și matematic. În timp ce guvernele și sistemele sanitare fac mari eforturi să țină situația sub control, putem alege să punem capăt situației într-un timp cât mai scurt. Este nevoie să ne dezvoltăm un al șaselea simț: simțul civic. Cine ar fi zis că o pandemie poate să depindă de fiecare cetățean în parte?
Alina-Maria Balaj
Trimite articolul
XDa, in Italia simtul civic, moralitatea, corectitudinea si loialitatea sunt o utopie. Poate am cunoscut eu doar italieni de cea mai joasa speta, poate asta a fost norocul meu, desi nu cred. Tigani cat de cat corecti si care muncesc am cunoscut, italieni nu.