– Ca specialist, aţi avut cazuri de minori care s-au confruntat cu probleme legate de consumul de alcool sau droguri?

Ioana Drugaş: Consumul de droguri este cel mai frecvent întâlnit în munca specialiștilor în sănătate mentală. La vârsta adolescenței sau preadolescenței, consumul de alcool este cât de cât gestionat acasă de către părinți, prin diferite măsuri comportamentale. În experiența mea din domeniul psihologiei educaționale, am observat că sunt foarte rare situațiile când minorii vin la psiholog din proprie inițiativă pentru a-și „trata” problema consumului de substanțe. Ei sunt trimiși sau în cel mai fericit caz aduși. Când sunt aduși, știi că îl ai pe părinte/adult ca partener în demersul tău. Pe lângă îngrijorare, trebuie să vezi și preocupare. Vorbind de minori, intervenția începe de la părinte.

– Ce grupă de vârstă este cea mai expusă riscului de a experimenta consumul și de ce?

Ioana Drugaş: În această societate modernă am ajuns în situația în care nu vârsta este elementul de referință în analiza riscului de consum de substanțe. Cu cât părinții sunt mai absenți din viața copiilor, cu atât riscul de a consuma substanțe apare la vârste din ce în ce mai fragede. Studiile spun că în România, vârsta consumatorilor de droguri a scăzut la 10-11 ani. Este extrem de important să investigăm alți factori, cum ar fi de exemplu relația părinte-copil, și nu doar titlul generic „consumul de substanțe apare chiar de la 10 ani”.

– Ce factori psihologici sau emoționali duc la utilizarea de droguri sau alcool de către minori?

Ioana Drugaş: Validarea, acceptarea, sentimentul de apartenență la un anumit grup, chiar și sentimentul de utilitate și să nu uităm curiozitatea. Toate acestea se dezvoltă pe fundalul unor vulnerabilități, neîmpliniri personale, nevoi afective, care în timp, nefiind observate și gestionate de către părinți, cresc foarte mult riscul de a căuta grupuri sau oameni care să le hrănească aceste nevoi.

– Există anumite semne comportamentale care ar putea indica faptul că un minor se luptă cu abuzul de substanțe?

Ioana Drugaş: Sunt elemente comportamentale care ne semnalează și un consum izolat (sau episodic), iar dacă părintele nu îl observă numai atunci când se instalează abuzul de substanțe, atunci avem o foarte mare problemă, iar problema se definește în altă direcție decât ne așteptam. Să nu uităm că instalarea adolescenței vine cu schimbări comportamentale, atitudinale, de dispoziții afective. Este perioada instabilităților.

Sunt două procese foarte importante care reduc semnificativ riscul de consum de substanțe în cazul minorilor. Acestea sunt observarea și monitorizarea.

În momentul în care părintele își observă copilul în mod sistematic (ce trăiri emoționale are, ce gânduri îi trec prin minte, ce păreri își formează despre cei din jur), avem o oarecare certitudine că își cunoaște copilul, chiar dacă este într-o perioadă de transformări.

Dar mai ales dacă părintele monitorizează îndeaproape copilul în ceea ce privește ritmul activitate-odihnă, viața socială și obligatoriu și implicarea școlară (Cât timp petrece pe telefon? Noaptea doarme? Cunoaște oamenii cu care vorbește online? Cât timp petrece fizic cu alți covârstnici? Cine sunt aceștia?), avem din nou o oarecare certitudine că implicarea într-un grup/anturaj disfunctional sau toxic poate fi prevenită.

– Cât de influentă este presiunea colegilor în decizia unui minor de a încerca droguri sau alcool?

Ioana Drugaş: Foarte influentă în acea situație în care minorul are mai mare încredere în colegi decât în el însuși. Când nu gândești cu capul tău, alții vor gândi pentru tine! Și uite așa, un simplu îndemn neînțelept (Hai încearcă și tu!) este procesat ca hrănind o nevoie socio-emoțională (Așa voi fi și eu cool! Așa mă vor baga și pe mine în seamă! Merit și eu un pic de distracție/relaxare! sau… E doar o dată, sigur pot să mă las când vreau!).

Paradoxul la acest ultim gând, pe care tinerii nu îl conștientizează din păcate, este faptul că dacă nu se opun în acel moment, experimentează lipsa controlului, ceea ce pe termen lung se consolidează.

Eu, ca părinte, trebuie să mă asigur că-l învăț pe copil să discearnă între bine și rău, între decizii raționale și emoționale, iar după ce mi-a câștigat încrederea cu stilul său de gândire, pot să îl îndemn cu fermitate: „Gândește cu capul tău!”.

– Cum influențează rețelele sociale percepția tinerilor despre consumul de droguri și alcool?

Ioana Drugaş: Le normalizează, din păcate. Iar lipsa unei rigurozități în aplicarea legilor și în mediul online face din acesta un teren fertil pentru disfuncționalitate.

– Care ar fi cele mai eficiente strategii de prevenire pe care le-ar putea folosi părinții, profesorii sau chiar prietenii?

Ioana Drugaş: Revin la cele două procese menționate mai devreme: observarea și monitorizarea. Părinții sunt în prima linie de observare și monitorizare.

Mă bucură că ați inclus în întrebare și profesorii și prietenii ca actori ce pot fi implicați în prevenție. Cele două procese sunt atribuite și lor; orice schimbare de comportament care persistă poate fi semnalată și de către prieteni sau profesori, dacă părintele nu vede sau are o perioada de absență ori deconectare cu propriul copil.

Aș mai adăuga aici chiar școala ca instituție. Aceasta trebuie, pe lângă observare și monitorizare, să aibă o disciplină fermă și indiscutabilă. Respectarea regulilor nu e negociabilă! Și astfel copiii sunt mai în siguranță, grupurile sunt temperate, clasele sunt bine gestionate. Știți ce e cel mai dureros? Când părinții caută toate mijloacele necesare de a-i scuti pe copiii lor de consecințele nerespectării regulilor. Le oferă modelul perfect de neasumare, iar ceea ce nu conștientizează părinții în acel moment este faptul că propriii copii vor adopta același patern chiar în relația cu ei. Iar apoi vin și spun „Sunt depășit de situație! Nu mai știu ce să fac cu el!“.

– La ce vârstă ar trebui să înceapă conversațiile despre riscurile consumului de droguri și alcool?

Ioana Drugaş: În momentul în care se observă sau se află ceva care îl determină pe părinte să suspecteze existența substanțelor respective în viața copilului său (de exemplu: un prieten de-al copilului care a băut sau s-a lăudat că a băut; un zvon despre grupul în care își petrece timpul; o simplă întrebare despre ce știe și ce părere are copilul sau despre alcool, droguri etc.)

Recomand, de exemplu, filmul de animație Zootropolis, care se prezintă ca fiind destinat chiar și copiilor de 5-6 ani. Acesta prezintă, metaforic bineînțeles, extrem de bine structurat consecințele consumului de substanțe asupra comportamentului.

– Cum ar putea școlile să sprijine mai bine elevii care sunt expuși riscului sau care folosesc deja substanțe?

Ioana Drugaş: Școala trebuie să fie un actor activ în viața copiilor, conștientizând rolul de partener real al familiei. Ar trebui să existe următoarele: rigurozitatea disciplinei în școală; existența unor profesori implicați, atenți la trăirile emoționale și la manifestările comportamentale ale elevilor; toleranță zero pentru consumul de substanțe (de oricare ar fi ele) în mediul sau perimetrul școlar; semnalarea imediată a oricărei nereguli observate în comportamentul copiilor și chiar ghidarea părinților către sprijin din partea psihologilor clinicieni, psihterapeutilor specializați în domeniul adicțiilor.

Țin foarte mult la filosofia „stilul de parenting trebuie să fie în armonie cu stilul pedagogic al școlii”.

– Aţi fost vreodată solicitată pentru consiliere de vreun părinte al unui adolescent recalcitrant? Sunt mulţi părinţi care nu îşi pot controla copiii. Cum i-aţi sfătui să acţioneze?

Ioana Drugaş: Da, foarte multe situații de acest fel îmi trec pragul. Când copilul manifestă sistematic un comportament recalcitrant față de părinte, înseamnă că deja s-a instalat neîncrederea și lipsa de respect față de acel părinte. Copilul nu mai recunoaște autoritatea părintelui, caută independență și autonomie sub orice formă, poate chiar și nelegiuit. Este un proces complex și de durată pentru ca relația părinte-copil să redevină funcțională. Pentru acest lucru este nevoie obligatoriu de o a treia persoană, fie că este membru al familiei, fie că se apelează la un specialist. Niciunul nu vede și nu înțelege perspectiva celuilalt. Fiecare dorește ca celălalt să se schimbe. Și uite aşa se află într-un cerc vicios, puternic încărcat emoțional, din care cu greu pot să iasă singuri. De aceea trebuie să ceară ajutor.