Anul acesta, la cea de-a treia ediție a Oradea PRIDE, Asociaţia Ark Oradea iniţiază primul marș, organizat pentru afirmarea identităţii în spațiul public, cerând în acelaşi timp egalitatea deplină în fața legii.

Pentru a susţine iniţiativa asociaţiei, la Oradea au fost prezenţi: rev. Diane Fisher – episcop, lesbiană, mamă, apărătoare a drepturilor omului, care a contribuit la organizarea primului Marș PRIDE din România în urmă cu 20 de ani, Tristan Garcia – consilierul politic al Ambasadei Canadei şi Florin Buhuceanu, activist pentru drepturile omului, preşedintele Asociaţiei Accept și fondator al Muzeului Istoriei și Culturii Queer din România. Am discutat cu cei trei despre organizarea primului marş Pride la Oradea şi despre comunitatea LGBTI+ orădeană, gazda întâlnirii fiind Iulian Diţiu, preşedintele Asociaţiei Ark Oradea. Ca susţinătoare a comunității LGBTI+, reprezentând sectorul cultural orădean, a fost prezentă actriţa Anda Tămăşanu.

– Cu ce ocazie vă aflaţi la Oradea?

Tristan Garcia: Sunt bucuros să mă aflu aici. Sunt pentru prima oară în Oradea şi am venit pentru că Ambasada Canadei sprijină Ark Oradea şi parteneriatul cu Asociaţia Accept, dar şi pentru a fi siguri că anul acesta va fi posibilă organizarea marşului Pride în Oradea. Suntem dezamăgiţi de faptul că anul trecut se pare că a fost imposibil de a organiza marşul în multe locaţii din oraş. Comunitatea diplomatică aflată la Bucureşti a trimis o scrisoare de sprijin, în care preciza că este esenţial ca oraşul să recunoască importanţa incluziunii şi diversităţii, aşa cum o facem şi în Canada. Credem cu tărie că o societate incluzivă este mult mai bună pentru toată lumea.

– Se împlinesc 20 de ani de când aţi participat la primul marş Pride în România. Cum a fost atunci? Care au fost riscurile?

Diane Fisher: Atunci era o perioadă când nu aveam prea mult sprijin şi speram să putem avea un marş pentru că avusesem înainte GayFest. Ne aşteptam să avem parte şi ni s-a spus că vom avea asigurată protecţia în timpul marşului, dar primarul a spus nu. Atunci, Florin şi cu mine am mers la Accept pentru a vedea care sunt următorii paşi: vor să abandoneze ideea, sau vor să fie curajoşi şi să facă istorie organizând primul marş. Au ales ca marşul să aibă loc. Am făcut şi o campanie prin e-mail cu comunităţile din întreaga lume pentru a primi scrisori de susţinere. Oameni din întreaga lume au scris preşedintelui, ministrului Justiţiei şi primarului. Mi-au redirecţionat mie scrisorile, şi eu le-am trimis prin fax, pe telefonul din biroul primarului, iar acesta nu le-a putut ignora şi ne-a asigurat că vom avea protecţie. Au ieşit atât Preşedintele (n.r. Traian Băsescu) cât şi ministrul Justiţiei (n.r. Monica Macovei) cu apeluri publice pentru a ne susţine. Ne-a ajutat şi presa internaţională. Am planificat marşul dar nu ştiam cine va veni, şi ne gândeam că poate vom fi doar noi doi, eu şi Florin. O amintire dragă mie este momentul în care am văzut multă culoare traversând parcul. Erau drag queens, ceea ce înseamna că ceilalţi participanţi la marş erau în siguranţă. Drag queens au fost eroinele acelor momente, iar la marş au participat 350 de oameni. A fost miraculos! Erau semne de furie şi ameninţări, dar poliţia era acolo. Şi au fost şi susţinători. L-am considerat un mare succes. Şi am contiunuat să îl organizăm.

– Cum a fost la cel de anul acesta?

Diane Fisher: Au fost 30.000 de mii de tineri, eram ca o bunică între ei. Bucuria, încântarea şi energia oamenilor a fost fantastică, de necrezut! E ca şi când am pornit de la alb şi negru, şi am ajuns la o explozie de culoare. Organizatorii au făcut o treabă excelentă. Am fost emoţionată şi extaziată de felul în care a evoluat.

– Ne aflăm în faţa primului marş Pride la Oradea. Ce sfat daţi comunităţii de aici, înainte de eveniment?

Diane Fisher: Asiguraţi-vă că veţi avea protecţie. Nu vă pierdeţi niciodată speranţa. Cine sunteţi este foarte important în societate, iar ceea ce oferiţi este minuat şi perfect aşa cum este. Este important să fiţi împreună pentru a merge mai departe, încercaţi să atrageţi cât mai mulţi oameni, pentru a fi alături de voi. Este greu, pentru că va fi înfricoşător. Traversaţi această frică, fiţi mândri. Nu răspundeţi protestatarilor, pentru că le daţi câştig de cauză, menţineţi pacea. Noi suntem cei care ştim că facem asta nu pentru a reacţiona, nu pentru a fi violenţi. Noi ne arătăm inimile în diferite feluri, aşa că e important să faceţi asta. De asemenea, nu uitaţi să vă simţiţi bine, să vă distraţi şi să ştiţi că oameni din lumea întreagă vă susţin, că nu sunteţi singuri. Ca să ajungeţi acolo unde vă doriţi va dura ceva timp, dar veţi reuşi. Nu lăsaţi niciodată ca vocile lor să vă reducă la tăcere şi nu permiteţi vocilor lor să vă spună cine sunteţi, pentru că voi sunteţi perfecţi aşa cum sunteţi. Mărşăluiţi cu mândrie!

– Mulţi spun: de ce trebuie să se expună comunitatea LGBTI+ prin astfel de marşuri? De unde consideraţi că vine frica?

Diane Fisher: Primul marş care a fost vreodată şi de care ştiu este cel al poporului israelit, când a părăsit Egiptul traversând deşertul, spre Marea Roşie. Iar Scriptura are o întreagă istorie legată de marşuri ale libertăţii. Marşul are o mulţime de scopuri. Pentru vizibilitate, dar şi pentru a atrage atenţia asupra unui subiect, acela că toţi oamenii au fost creaţi la fel şi niciunul nu ar trebui dat deoparte. Pentru tinerii LGBTI+ cred că este important să fie văzuţi, să se cunoască între ei, iar pentru cei din comunitate, care acum sunt ascunşi şi înspăimântaţi, la marş pot găsi puţină speranţă. Aceste marşuri au de asemenea scopul de a atrage atenţia autorităţilor locale, fiind de ajutor în drumul spre libertate.

Deseori oamenii sunt excluşi din cauza diferenţelor. Dacă te uiţi în Scriptură, Isus a spus: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!”. Nu au fost excepţii! Poate că o parte a problemei este că oamenii nu se iubesc pe ei înşişi şi le e frică de diferenţe.

Cred că ţine şi de tradiţie, de felul în care fiecare părinte ştie cum trebuie să se întâmple lucrurile, şi de faptul că le este frică pentru copilul lor. De multe ori nu ştiu cum să gestioneze lucrurile şi îşi dau copilul deoparte, sau îl dau afară din casă fără a-l mai primi înapoi. Când am fost tânără, biserica mea mi-a deschis uşa, m-a dat afară, şi a închis-o. Într-o cultură precum cea din România, unde există o puternică tradiţie a credinţei, rănile comunităţii gay, care este văzută ca fiind diferită, sunt uriaşe! Şi e nevoie de mult timp ca să se treacă peste asta. Şi un motiv pentru care Florin Buhuceanu m-a invitat a fost pentru că am „o voce diferită”, o voce a credinţei care vorbeşte despre dragostea lui Dumnezeu. Dar sunt mereu plină de speranţă că în timp, pe măsură ce se întâlnesc tot mai mulţi oameni, tensiunea scade. Pentru asta este marşul Pride, de asta ies oamenii în stradă. Copiii care sunt izolaţi, care trăiesc cu frică, îi vor vedea şi le va fi mai puţin teamă, găsind în sufletul lor speranţă. Educaţia este foarte importantă. La fel şi cultura, prin piese de teatru, filme sau cărţi ajută, pentru că descriu diferiţi oameni care fac lucruri diferite. Şi nu doar comunitatea LGBTI+ a fost demonizată de-a lungul anilor. Se pare că tot timpul căutăm un alt fel de demon. Dar cu siguranţă cultura ajută pentru că deschide minţile oamenilor şi îi face să gândească.

– Unii comentează că deşi au înţeles că trebuie toate minorităţile, inclusiv comunitatea LGBTI+, să fie reprezentate în filme, este totuşi prea mult. Cum răspundeţi la această observaţie?

Diane Fisher: Nu are cum să fie prea mult, nu a fost niciodată prea mult. Este foarte important ca atât tinerii câz şi oameni mai în vârstă să poată vizualiza şi să se gândească, pentru că asta ajută la normalizarea diferenţelor, făcându-le mult mai incluzive. Cred că uneori trebuie să fie de zece ori mai intensiv pentru a ajunge în final la mijloc. De aceea cred că e foarte important că apar în filme, în cărţi, la televizor. Asta va duce la schimbarea felului în care oamenii gândesc. Şi educaţia în şcoli ajută. Când am venit aici şi m-au văzut tinerele femei pe stradă, m-au întrebat dacă sunt călugăriţă şi le-am spus că nu, că sunt preot. Au fost stupefiate pentru că nu era ceva cu ce erau familiarizate, ceva ce s-ar putea întâmpla. E acelaşi adevăr şi cu comunitatea LGBTI. Trebuie să o facem vizibilă iar pe părinţi să îi ajutăm, să îi facem să înţeleagă că copilul lor nu este defect. Copilul e copilul lor, şi nimic nu poate să schimbe acest lucru.

– Aţi anticipat una din întrebările mele. Ce sfat le-aţi da părinţilor ai căror copii le-ar mărturisi că fac parte din comunitate, şi ce sfat le-aţi da tinerilor care încă nu au curajul să le spună?

Diane Fisher: Cred că a le spune părinţilor este cel mai greu lucru, pentru că îi iubeşti şi ţi-e teamă de respingere. Ca mamă ştiu că viaţa mea s-a schimbat în momentul în care fiica mea s-a născut. Şi niciodată, nu ar exista nimic din ce ar putea face care să ducă la o prăpastie între noi pe motiv că suntem diferite. Părinţii trebuie să îşi amintească de bebeluşul pe care l-au ţinut în braţe şi de iubirea pe care o au pentru copilul lor. Şi doar pentru faptul că el iubeşte pe cineva de acelaşi gen, nu există niciun motiv să nu îţi mai iubeşti copilul. Trebuie doar să îl ţii în braţe şi să îi spui că îl iubeşti orice ar fi. Copiilor le-aş spune că părinţii lor s-ar putea să îi surprindă, şi să le dea timp. Eu când i-am mărturisit tatălui meu, a spus: cât timp ai avut nevoie pentru a fi confortabilă cu cine eşti, atâta timp să îmi dai şi mie. Asta am făcut, şi asta a făcut şi el. Cred că e important să nu reacţionăm atât de puternic încât să creăm o prăpastie între noi şi copiii noştri. Faceţi-vă temele, sau măcar încercaţi să aflaţi mai multe despre asta, şi apoi căutaţi sprijin, pentru că există mulţi părinţi ai căror copii fac parte din comunitatea LGBTI+ în România cu care puteţi să vorbiţi dacă aveţi nevoie de ajutor.

– Extremiştii au mizat foarte mult în campania electorală pe faptul că proeuropenii vor da drepturi comunităţii LGBTI+. Acum, după alegeri, vă aşteptaţi să se şi întâmple?

Florin Buhuceanu: România are obligaţii legale să asigure drepturi şi libertăţi pentru toţi cetăţenii ei. Sunt hotărâri definitive, sunt decizii ale mai multor Curţi europene – CEDO, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene – care nu pot fi ignorate de autorităţile române, indiferent care politicieni sunt la putere. Ca atare, România va trebui să pună în aplicare acele hotărâri şi să ofere acele drepturi cetăţenilor de orientare homosexuală, dar şi persoanelor transgender. Nu e vorba de presiuni ale Uniunii Europene, e vorba de valori comune, e vorba de respectarea unor reguli de bază ale democraţiei. Atunci când ai o hotărâre judecătorească, ea se execută. Asta e obligaţia autorităţilor. Nu poţi ignora la nesfârşit astfel de obligaţii. Deci, da, sunt convins că vom putea intra într-un dialog cu noul Guvern al României în perioada următoare, pentru că suntem parte a acestei societăţi, am votat cu toţii pentru păstrarea unui destin european al României, avem interese comune şi vom şti să ne apărăm drepturile, ca orice alt cetăţean al României.

– Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) obligă România să recunoască și să protejeze din punct de vedere legal familiile gay, după ce a respins contestația Guvernului în cazul Buhuceanu și alții vs statul român. În ce stadiu sunteţi acum?

Florin Buhuceanu: Există discuţii tehnice cu ministerle de linie, care sunt practic facilitate de instituţia Avocatului Poporului. Până acum aceste discuţii au stagnat din lipsa unui semnal politic foarte clar venit de la autorităţi. Având în vedere că avem un nou preşedinte, având în vedere că vom avea în curând, sperăm, un nou Guvern, e momentul de a ne pune cu toţii alături pentru a ne asigura că în cazul Coman – Hamilton vs. România vom ieşi din situaţia de pre-infringement în care ne aflăm. România este deja în situaţia de pre-infringement pentru nerespectarea hotărârii CJ UE, iar în cazul Buhuceanu – Ciobotaru şi alte 20 de familii, România trebuie să vină cu un plan detaliat de modificare a legislaţiei în perioada următoare. Deci, suntem pe drumul corect. Pe de altă parte, unii dintre noi, având în vedere şi vârsta, devenim din ce în ce mai preocupaţi să vedem că aceste modificări au loc mai degrabă curând şi că statul român nu apelează la aceleaşi tactici de ignorare şi de amânare a unor hotărâri judecătoreşti. Până la urmă e în interesul tuturor ca în această societate hotărârile judecătoreşti să fie aplicate. Nu putem vorbi de stat de drept, de democraţie, fără aplicare hotărârilor judecătoreşti, iar statul român nu poate decât să rămână un partener în Uniunea Europeană. Familiile LGBTI+, o dată recunoscute într-un alt stat al Uniunii Europene, trebuie recunoscute şi la Bucureşti ca familii cu toate drepturile aferente. Familia mea şi celelalte familii care am câştigat la CEDO trebuie să fie recunoscute şi protejate măcar printr-o legislaţie a parteneraitului civil, e un minim pe care îl aşteptăm curând.

– În repertoriul Teatrului Regina Maria din Oradea avem spectacolul „Colivia nebunelor”. Crezi că a schimbat ceva această piesă în publicul orădean?

Anda Tămăşanu: Se joacă cu casa plină „Colivia nebunelor”, dar cred că o parte din societatea orădeană vede „Colivia nebunelor” ca fiind strict o piesă de comedie, când, de fapt se vorbeşte despre o temă foarte dificilă şi adevărată pentru absolut orice cuplu. Şi anume, că un individ trebuie să aleagă între dragostea pentru partenerul său şi dragostea pentru copil. Cred că, din nefericire, se ratează această temă, dar cred că este momentul ca teatrul orădean să includă mai mult piese care vorbesc despre diversitatea umană, nu doar în ceea ce priveşte drepturile LGBTI+. Iată, „Elif şi ploaia” vorbeşte despre drepturile refugiaţilor. Cred că administraţia orădeană, care este de fapt ordonatorul de credite al teatrului, trebuie să accepte că există o comunitate în acest oraş care plăteşte taxe la fel ca orice altă comunitate, există oameni care sunt din varii domenii de activitate şi performează în aceste domenii, există tineri care studiază la Universitatea din Oradea. Există adolescenţi care pornesc în viaţă acum şi există şi părinţii acestor tineri, care au nevoie de suport şi de garanţia ca şi copii lor să beneficieze de aceleaşi drepturi de care beneficiază majoritatea oamenilor. Sigur că asta se poate face şi prin cultură, şi este momentul ca administraţia locală să susţină astfel de proiecte, atât culturale, cât şi educative. În ceea ce priveşte Pride-ul orădean, având în vedere că comunitatea orădeană LGBTI+ , care nu este într-un număr deloc de neglijat, a votat pentru rămânerea noastră în Uniunea Europeană, administrația locală trebuie să ofere suport şi să garanteze organizarea marşului, pentru că acest Pride luptă de fapt pentru drepturile fundamentale ale omului, nu pentru altceva.

– La ce să se aştepte, deci, orădenii, la 26 iulie?

Iulian Diţiu: De doi ani organizăm Pride în Oradea, acum va avea loc şi primul marş, în care tinerii vor şti să îşi facă auzită vocea. Vom respecta procedura de autorizare a marşului respectiv, iar acesta va fi inclus într-un Pride plin de evenimente, o ocazie bună pentru orădeni să îşi cunoască comunitatea locală LGBTI+, care face parte din societatea locală.