Bihorenii o pot vota pe Anca Căuş in semifinala Romanii au talent din Vinerea Mare

De Veronica Bursaşiu
Reactualizat la:
2Comentarii
Bihorenii o pot vota pe Anca Căuş in semifinala Romanii au talent din Vinerea Mare
Cea mai recentă apariţie a ei în faţa publicului orădean a fost la Double Tree by Hilton cu ocazia prezentării colecţiei designerului Adina Junc.

A dat totul pe scenă arzând şi electrizând atât atunci când a abordat piese din repertoriul laurei Stoica, cât şi atunci când când a interpretat piese din repertoriul internaţional.

Deşi extrem de obosită după multe repetiţii în studiourile din Buftea, acolo unde se filmează “Românii au talent”, Anca Nicoleta Căuş mizează pe “energia pozitivă “ a fanilor săi astfel încât să fie în formă maximă şi să aibă,”explozia” necesară pe scenă încât să fie propulsată în marea finală “Românii au talent “.Anca Nicoleta are 25 ani, este din Oradea, iar după preselecţiile emisiunii difuzate de Pro TV a fost denumită de juriul emisiunii şi de presa centrală adevarata “Shakira” de România.“Muzica pentru mine reprezintă tot. Asta mă şi doare, pentru ca în lumea asta a show-bizz-ului, unii sunt orbi”, mărturisea Anca. Cu un corp bine lucrat, o apariţie explozivă, o voce de excepţie şi dedicându-se total publicului, orădeanca l-a cucerit în preselecţii şi pe Mihai Petre, cel mai temut jurat. Acum e rândul orădenilor să-şi susţină favorite în semifinala din 3 mai.

„Am să lupt până la capăt!”

“Marele meu vis este să ajung în finala Românii au talent şi am să lupt până la capăt ca să-mi îndeplinesc visul şi ca să-i fac pe orădeni, bihoreni şi pe toţi cei care mă susţin, să fie mândrii de mine.Vreau să mă simt bine pe scenă, să fiu explozivă, să dăruiesc toată energia mea publicului din sală şi de acasă, aşa cum fac în toate concertele pe care le susţin! Sper să intru mai bine decât la preselecţii în pielea personajului. Am încredere în ceea ce pot, în talentul meu şi în munca depusă până acum! Cred foarte tare în sprijinul oamenilor din oraşul în care m-am născut şi am crescut,Oradea, precum şi în oamenii din tot judeţul Bihor care mă cunoasc din diverse concerte!”, ne-a mărturisit artista.

Povestea „Shakirei de România”

E povestea unei câştigătoare spusă chiar de ea:

Anca s-a născut sub semnul Fecioarei. „Pot spune ca am avut o copilărie fericită, alături de mama, tata şi fratele meu mai mare cu 5 ani decât mine, Sebastian.De la 3 ani am început activităţile sportive, mai exact gimnastica, pe care am practicat-o timp de 8 ani. Serbările din grădiniţă si mai apoi cele şcolare reprezentau pentru mine cele mai plăcute şi aşteptate momente deoarece aveam ocazia să ies în evidenţă: cântam, recitam, dansam sau jucam în piese de teatru pentru copii. În timpul gimnaziului m-am înscris la toate activităţile extra-şcolare care mi se păreau interesante: dans, handbal, corul şcolii, ba mai mult, chiar şi la Cercetaşii României. Din competiţii eram nelipsită, indiferent de natura lor. La vârsta de 12 ani am „dat piept” cu ceea ce însemna muzica. La cursurile de canto m-am înscris într-un mod absolut întâmplător: prietena mea din acea perioadă dorea să se apuce de canto, astfel a aflat ca se fac asemenea cursuri pentru copii la Palatul Copiilor din Oradea şi m-a rugat doar s-o însoţesc, eu neavând nicio intentie de a ma inscrie, dar cum “socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ”, profesoara de canto m-a rugat să-i cânt o piesa, eu îl luasem pe “Nu” în braţe, dar într-un final am cedat şi i-am spus că nu ştiu decât o melodie dintr-o telenovela. La finalul piesei, profesoara m-a rugat să-mi chem părinţii să discute cu ei. Le-am spus alor mei întâmplarea, s-au prezentat plini de entuziasm şi m-au înscris la cursuri.

La o lună de la înscriere, profesoara mă trimitea la un concurs internaţional la Bucureşti, intitulat “Micul Prinţ”, unde am avut de susţinut 3 probe: recitarea unei poezii, proba de dans şi interpretarea unei piese proprii pe care o compusesem înainte cu o săptămână de concurs. Aici am avut parte de un moment extrem de dificil: preşedinta de juriu era respectabilă doamna Corina Chiriac, care, în timp ce interpretam piesa, face semn sunetistului să oprească negativul. M-am panicat, nu ştiam ce se întâmplase, dansa a luat microfonul şi a afirmat: “Asta este playback, ştii că nu ai voie să faci playback în concurs? Nu ai cum să cânţi şi să dansezi în acelaşi timp fără să se audă în microfon”. Am ramas muta pentru ca nu intelegeam ce voia, eu doar cantam si dansam, nu intelegeam care era problema si am izbucnit in plans. Mama s-a ridicat în picioare şi i-a spus Corinei Chiriac: “Consider că sunteţi un om de marcă al muzicii uşoare românesti, nu este posibil ca dumneavoastră să nu va daţi seama că ce face această fata pe scena este absolut live” şi s-a aşezat, sala a aplaudat-o. Eu plângeam, aveam doar 12 ani. Mama s-a ridicat din nou, dar de data asta cu o putere în voce care nu te lasă indiferent si mi-a spus: “Anca, gata cu plânsul! Ce ştii tu de la noi? Că atunci când cazi, te ridici, te scuturi şi pleci mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Da tot ce poţi, mai bine ca prima data!”. Doamna Corina Chiriac a cerut să mi se pună negativul de la început, iar eu mi-am şters lacrimile şi mi-am făcut numărul cu mai mare dorinţă şi ambiţie ca prima dată. Am obţinut premiul special al juriului.

Eram încântată de ce începuse să se întâmple pe plan muzical: cântăm în spectacole, se scria in ziar de reuşita de la Bucureşti, ba chiar ni se luase şi un interviu la un post de radio din Cluj.

Rugăciunea unei mame

Eram fericită, însă aceasta stare a fost umbrită de o veste nu prea îmbucurătoare legată de sănătatea mea. Îmi apăruse pe spate un semn, căruia nimeni nu i-a dat prea mare importanţă iniţial, până când tata a încercat să-l “ardă” cu o soluţie specială, n-a funcţionat, ba mai mult, aveam impresia ca acesta se mareste. La un control mai amănuntit, s-a presupus ca acesta este cancerigen. În acea perioadă, parintii mei tot întrebau în stânga şi-n dreapta de astfel de cazuri şi au aflat de un caz similar în care persoana decedase. Panica se instalase în familie. Abia mai târziu am aflat toată povestea de la mama, precum şi trăirile ei emoţionale din acea perioadă. Mi-a relatat în cel mai sincer mod posibil ca plângea în fiecare noapte si-l ruga pe Dumnezeu: “Doamne, ia-mi orice, dar nu copiii”. Cum nu exista rugăciune mai puternică şi mai înălţatoare decât a unei mame, Dumnezeu i-a dat ascultare, insa cu un pret.

La aproximativ 1 an de la aceasta veste, semnul nu se retrăsese. Parinţii mei adunasera nişte bani, au decis să-i investeasca într-un fond de investiţii foarte cunoscut din România. Lucrurile începeau să se precipite cu acest fond, iar parinţii mei intenţionau să-şi retragă banii, doar că au amânat această acţiune cu fix 4 zile, deoarece eu trebuia să ma prezint la un concurs de muzica din Oneşti şi aveam doar 13 ani, deci aveam nevoie de un însoţitor adult. Au decis să vină amândoi. Daca unul dintre ei rămânea acasă, putea să retragă banii, când ne-am întors era deja mult prea târziu. Au ajuns în pragul disperării când au văzut că toată agoniseala si munca lor de-o viata s-a dus pe apa sambetei intr-o clipa. Mama a fost profund afectata de situatie, insa a avut noroc cu tata, care desi stia ca situatia e grava, o incuraja si-i spunea “e important ca suntem o familie, ca suntem impreuna, ca ne iubim si ca suntem sanatosi. Au trecut cateva luni de la acest soc financiar, iar mama se tot gandea unde a gresit, insa si-a amintit de rugaciunea facuta lui Dumnezeu: “Doamne, ia-mi orice, dar nu copiii”, iar cand mi-a verificat spatele, nu mai aveam semnul. Nimeni nu stia cand a cazut sau cand s-a retras, unde era urma si ce se intamplase, cert era ca semnul meu disparuse ca prin minune, fara niciun fel de interventie sau tratament. Mama a stiut in acel moment ca Dumnezeu a ascultat-o si a facut asa cum ea i-a cerut, iar pierderea banilor a fost pretul care trebuia platit in schimbul sanatatii mele. I-a multumit ca a ascultat-o si era fericita ca eram sanatoasa, insa viata noastra se schimbase mult, era mult mai restrictiva din punct de vedere material, dar am inteles-o si am acceptat-o cu totii. Tata era stâlpul optimist şi ne spunea mereu: “Ar fi bine ca din această experienta să învăţăm câte ceva şi mai mult de atât, să nu mai consideraţi povestea păsării phoenix, care a renăscut din propria cenuşă, ca fiind o legendă.

Am decis sa merg la Colegiul Economic “Partenie Cosma” din Oradea, la profilul finanţe-contabilitate, deşi parinţii mă sfătuiseră să aleg Liceul de Artă. Am luat acesta decizie de a merge la cel mai bun liceu cu profil economic pentru că am considerat că un om trebuie să aibă cel puţin un plan B, în cazul în care planul A nu funcţionează. La mine planul A era muzica, dar ştiam că există pericolul ca la un moment dat vocea să nu mă mai ajute. Evident ca nu am renunţat la visul meu şi, în paralel cu liceul, m-am înscris la cursurile de canto muzică uţoară de la Şcoala Populară de Arte “Francisc Hubic” din Oradea, la clasa doamnei profesoare Monica Molnar. Eram clasa a noua când mi s-a propus să mă înscriu la un celebru concurs de muzica televizat, unde am obţinut locul 3 în marea finala şi eram foarte mandră că oraşul meu m-a susţinut enorm de mult.

După acest episod a venit şi frustrarea mea cea mai mare: mi s-a propus să urmez cursurile unei şcoli de canto din Bucureşti, însă era un vis imposibil de realizat deoarece situaţia financiară nu ne permitea sub nicio formă. Am acceptat şi am continuat să cred în visul meu. Atunci am început să-mi caştig proprii bani din muzică şi de la vârsta de 16 ani, nu le-am mai cerut părinţilor mei nimic, tot ce avem nevoie îmi cumăaram singură. Nu erau mulţi, dar erau bani munciţi de mine şi obtinuţi din pasiunea mea. La 18 ani m-am angajat la un renumit hotel din Oradea ca solistă de muzică şi nu a fost deloc uşor pentru că dimineaţa eram la şcoală, după-masa eram la canto, apoi ajungeam acasă şi trebuia să învăţ deoarece eram clasa a douasprezecea, iar seara mergeam să cânt la hotel. A fost epuizant, dar întotdeauna am considerat ca puterea şi sănătatea pe care le-am primit de la Dumnezeu ca sa duc la bun-sfârşit planurile sunt o onoare pentru mine. Mai departe, în paralel cu muzica, mi-am continuat studiile la Facultatea de Ştiinţe Economice din Oradea, profilul Finanţe şi Bănci, pe locurile de la buget. Reuşisem să iau nota maximă la examenul susţinut din Economie, iar mai apoi am făcut şi Masteratul în Marketing.La începutul anului 2008 l-am cunoscut pe cel care mai târziu avea să-mi devină soţ”, povesteşte artista.

Totul pentru muzică

„În vară am demisionat de la hotelul unde cântam şi în toamna aceluiaşi an m-am angajat într-o bancă, în functia de casier. Evident ca în paralel îmi susţineam şi cântările. Dupa 1 an si jumatate de casierie, am avansat în funcţia de administrator de cont. În august 2011, după 3 ani şi jumătate de relaţie, eu şi soţul meu am decis să ne căsătorim, iar în luna noiembrie 2011 am demisionat si din banca, luând decizia ca singurul lucru care mă face cu adevărat fericită şi mă împlineşte este muzica. Mariajul nu a durat mult, doar 1 an, însă cât a fost, a fost frumos.

Momentan mă concentrez pe vechea şi nepieritoarea mea pasiune, muzica. Am luptat şi voi continua lupta pentru împlinirea visului meu, acela de a deveni un artist în toată puterea cuvântului. Vreau să am piesele mele, să cânt pe multe scene din ţară şi nu numai, să fiu un artist cunoscut, apreciat şi iubit. Cred în visul meu, în şansa mea şi mai cred ca Dumnezeu nu mi-a dăruit în zadar acest talent, mi l-a dat pentru a-l oferi mai departe oamenilor, pentru a-i face fericiţi pe cei care mă ascultă şi pentru a transmite emoţia fără de care nu putem trăi. Cred că fiecare om are propriul lui drum, o menire pe acest pământ.

Pentru mine, participarea la “Românii au talent” este şansa de a-mi îndeplini visul, de a cânta pentru oameni, de a-mi împărtăşi trăirile prin muzică. Ştiu că nu e uşor, trebuie să lupt, sa fiu puternică şi să muncesc mult mai mult decât am făcut-o până acum, dar mai ştiu un lucru foarte important: că pot! “Romanii au talent” este momentul pe care l-am asteptat cu ardoare de foarte multa vreme. Mulţi oameni mă întreaba de bani, ce aş face cu banii dacă aş caştiga. Sincer, când m-am înscris la concurs, nu ştiam suma care era pusă la bătaie pentru marele premiu. Nu mă interesează suma, nu pentru ca nu ar conta, ci doar pentru ca nu acela este scopul. Dar daca ar trebui sa raspund strict la intrebarea: “Ce ai face cu marele premiu?”, aş căuta o modalitate de a-mi răsplăti parinţii pentru tot ce au făcut, aş face câteva acte de caritate pentru oameni cu probleme de sănătate, lucru pe care nu prea mi l-am permis până acum decât într-o măsură infima, iar apoi aş investi în cariera mea, în visul pe care sunt datoare să-l împlinesc. Mi-aş dori să ajut şi alţi tineri înzestraţi cu talent muzical, dar fără posibilităţi. Acum îmi amintesc o frază pe care mi-a spus-o cineva: “ În viaţă, cel mai bun exemplu suntem noi înşine. Dacă vrei să-i ajuţi pe alţii, întâi trebuie să începi să te ajuţi pe tine”, scrie Anca.



2Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !

versiunea HTML a comentariilor