Sistemul sultanistic a lui Ceaușescu este disecat pe perioade: 1960, 1970, 1980. Proiectul literar al autoarei e unul început în 2006. În data de 13 decembrie va avea loc lansarea cărții semnate de Plainer Zsuzsa cu titlul: „Despre vigilența ideologică”. Sunt file din istoria cenzurii instituţiilor (maghiare) orădene în regimul Ceauşescu: presă, filarmonică, teatru. Editura ISPMN Cluj-Napoca, 2019.
Cartea prelucrează documente de arhivă şi interviuri cu elita culturală orădeană cu scopul de a găsi răspuns la următoarele întrebări: Care a fost structura instituţiei cenzurii? Ce funcţie aveau secţiile ei? Cât de eficient era acest control? Cum era transgresarea lui? Oare eludarea era posibilă datorită activităţii elitei culturale sau a fost rezultatul cooperării dintre elite şi cenzori? Care au fost efectele sociale ale cenzurii? Cum acționa acest control în cazul instituțiilor maghiare orădene?
Evenimentul va avea loc, în data de 13 decembrie, la Sala Albă a Studioului Teatrului Szigligeti, str. Moscovei nr. 8. Cartea va fi prezentată de istoricul Nagy Mihály Zoltán, director adjunct la Arhivele Naționale ale României – Serviciul Județean Bihor. Autoarea spune că materialul nu e de natură a face o comparație între cenzura în instituțiile minoritare, comparativ cu cele majaoritare, fiind insuficient din această perspectivă. „Totuși, materialul empiric relevă câteva aspecte ale dimensiunii etnice a cenzurii. Astfel , ca direcție de cercetare secundară, aș dori să aflu câteva dintre asemănările și/sau diferențele dintre cenzura «română» și cea «maghiară» din România”, spune Plainer Zsuzsa.
Plainer Zsuzsa este antropolog cultural, cercetător la Institutul pentru Studierea Minorităţilor Naţionale din Cluj-Napoca. Are o diplomă de licenţă în limba şi literatura maghiară – limba şi literatura engleză şi o diplomă de licenţă în sociologie la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj-Napoca. Este absolventă a masteratului de antroplogie la UBB, şi doctor în filologie din 2011. Cercetarea ei despre cenzura instituţiilor orădene, care stă la baza acestei cărţi, a fost prezentată la conferințe din România şi în afara țării.
Ritual colectiv
Iată un fragment din carte publicat de abcenter.ro, pe care autoarea îl consideră reprezentativ pentru acest „ritual colectiv”. „Pe parcursul cercetării am realizat un interviu care povesteşte pe îndelete despre spectacolul orădean Consolare strămoşească (Ősvigasztalás. autor: Tamási Áron, regizor: Szabó József, premieră: februarie 1982), care a fost jucată într-un un turneu din Secuime. Voi prezenta mai multe fragmente din acest text, care – cred – ilustrează cel mai bine acest ritual minoritar maghiar spontan, plin de emoţii şi tensiuni”, spune autoarea.
„Piesa a «prins» pentru că era o temă secuiască, era despre tradiţie. Doi bărbaţi, elemente arhaice, nu era nimic alternativ pe acolo. Nu am planificat să fim emoţionaţi, dar la un moment dat am început să rezonăm cu actorii. Apoi, la sfârşit, eu cu asta am rămas, a fost o linişte mai lungă. Şi toţi am stat. Apoi, aşa cum ploaia cade încet pe acoperiş, cu un sunet lent, au început aplauzele. Oamenii s-au trezit şi aplaudau din ce în ce mai puternic, şi din aceste aplauze deodată s-a făcut un uragan de sunete. E o amintire subiectivă, dar cred că am aplaudat vreo 14-16 minute.
Şi la final plutea în aer că ori terminăm cu asta, ori vine poliţia sau securitate peste noi, că deja am făcut o revoltă, nu doar o simplă reacţie la o piesă. Acesta deja era un eveniment comunitar de nesupunere. Bine, în cadrul unui eveniment de teatru, dar totuşi… A fost ceva ce a depăşit dimensiunile clădirii.
Nu am discutat despre impactul piesei, dar ne-am uitat unii la ceilalţi şi ne-am gândit că nu e nevoie de vorbe, ne înţelegem reciproc. A fost ca un secret comun, un sentiment de a comunica fără vorbe. Acasă am vorbit despre piesă, da. Ne-am mirat, oare cum a fost posibil ca ea să treacă de cenzură? Nu piesa în sine a avut impact, ci sentimentul pe care îl evoca, asta a fost tema discuţiilor de acasă după ce am plecat de acolo. Am rămas cu sentimentul de catharsis şi nu cu piesa în sine. Sentimentul că piesa este despre soarta de minoritar şi lipsa libertăţii. Bine, era important şi autorul, şi faptul că piesa era despre un mediu secuiesc. Dar pentru noi ea era în primul rând despre subordonarea minorităţii maghiare”, e fragmentul care redă starea de spirit din perioada comunismului.
Una dintre concluziile autoarei e aceea că „este important de subliniat experienţa colectivă în acest ritual. Reuniunea simbolică a comunităţii nu vizează doar etnicitatea sau identitate minoritară: pentru această audienţă, existenţa minorităţii maghiare ca entitate comună şi activă, respectiv apartenenţa la ea devin o experienţă sau, mai mult: o realitate empirică în sala de teatru”.
Citiți principiile noastre de moderare aici!