INTERVIU: Orădeancă, mamă pentru refugiați

De Veronica Bursaşiu
6Comentarii
INTERVIU: Orădeancă, mamă pentru refugiați
Orădeanca Laura Achim e un om cultivat, sensibil, implicat. Nu a rămas un simplu spectator nici în faţa poveştilor tragice ale refugiaţilor. Acum e voluntar în Lesvos.


Jurnal bihorean: Cum ai ajuns să te ocupi de refugiaţi? Care a fost resortul care te-a împins să alegi acest drum, care nu e unul uşor?

Laura Achim: În August- Septembrie 2015 mă aflam la Budapesta. Erau zile de foc, când majoritatea reportajelor din Europa Centrală şi de Est, aveau ca punct central situaţia de la gara Keleti. Nu am prea ştiut ce idee să-mi fac despre toată această sagă a refugiatilor, mai ales că informaţiile primite erau puternic influenţate de surse, aşa că am pornit spre Keleti, sperând că în gară voi obţine răspunsurile dorite.

Pot spune că gara Keleti a devenit momentul meu de răscruce şi de atunci am început să mă implic activ în mai multe proiecte. În Budapesta, nu am găsit “terorişti” sau islamişti fanatici, ci copii speriaţi, femei traumatizate şi bărbaţi care încercau disperaţi să-şi salveze familiile cu demnitatea care le-a mai rămas. Am întâlnit oameni din toate clasele sociale si toţi s-au purtat într-un mod civilizat şi atent cu mine. După Ungaria, următoarea staţie a fost la Viena, la Westbahnhof unde am fost sincer impresionată de atenţia pe care austriecii o acordau acestor noi veniţi şi am înţeles că Europa se confruntă cu o criză de identitatea fără precedent. Vechiul Continent este împărţit în două tabere, una pro şi una contra refugiaţi, fiecare exprimându-şi puternic opiniile, exagerând pe alocuri poveştile.

Din vară fac tot posibilul pentru a ajuta comunitatea de refugiaţi- împreună cu părinţii mei, am donat kilograme de haine şi alimente, am scris guvernanţiilor noştri (inclusiv dlui. Preşedinte Klaus Iohannis), am contactat cele mai importante trusturi de presă din ţară sperând că aş putea să-i conving să se arate puţin mai înţelegători faţă de refugiaţi, dar orice încercare mi s-a părut sortită eşecului.

După ce am văzut imaginile cu Aylan, ceva s-a rupt în mine şi mi-am dat seama că indiferenţa noastră duce la moartea unor copii nevinovaţi, aşa că m-am hotărât să plec ca voluntar în Lesvos. Nu ştiam exact ce voi face acolo şi îmi era teamă că nu voi avea o contribuţie reală, fără a avea o pregătire medicală sau fără cunoştinţe de limbă arabă, dar mi-am dat seama că dacă nu plec, într-un fel cam metaforic şi mâinile mele ar fi pătate cu sânge.

Jb: Probabil că, odată ce ai ajuns acolo, datele problemei s-au schimbat. Mă gândesc că ai găsit alte situaţii decât pe cele care ţi le-ai imaginat. Ce faceţi, concret, pentru refugiaţi?

L.A.: Majoritatea celor care am sosit în Lesvos nu suntem afiliaţi la vreo organizaţie internaţională sau ONG-uri, venind aici pe cont propriu, dar în pofida acestui fapt suntem destul de bine organizaţi. În momentul în care ajungi pe insulă, primul lucru pe care îl faci este să te îndrepţi spre una din taberele de refugiaţi unde alţi voluntari îţi vor oferi toate informaţiile necesare.

Moria fiind tabăra cea mai cunoscută şi punctul fierbinte al insulei, atrage cei mai mulţi oameni. Pe lângă Moria, mai e Pipka şi “Better Days for Moria”- alte două tabere. Sarciniile se aleg foarte democratic; nu eşti obligat să faci nimic din ce nu îţi doreşti sau ce îţi depăşeşte limita de confort. Majoritatea, preferăm să lucrăm ziua în tabere, seara în port şi noaptea să patrulăm coasta.

În tabere, poţi lucra oriunde: la pregătit sau servit masa, la depozitul de donaţii unde sortăm şi aranjăm obiectele primite, la cortul copiilor- unde ne jucăm cu ei, la cortul femeilor unde le oferim obiecte de igienă intimă şi un umăr pe care să-şi descarce sufletul, sau concret la organizarea taberei. Spre seară, suntem înlocuiţi de alţi voluntari, iar noi plecăm spre port unde aşteptăm refugiaţii care au primit undă verde pentru a se îmbarca pe feriboturile care pornesc spre Atena. Sunt unul sau maxim două feriboturi pe seară, la ora 20.00 şi respectiv la ora 21.00, noi sosim pe 18.30 cu maşinile încărcate de alimente şi pachete de prim ajutor. Pachetele sunt pregătite tot de noi, în ele oferim mănuşi şi fulare (când le avem) pentru femei şi copii, obiecte de igienă intimă (săpunuri si absorbante pentru doamne şi lame de ras, bărbaţilor), jucării pentru cei mici şi alimente. Alimentele diferă în funcţie de donaţii şi buzunarul nostru; în general, cumpărăm banane, apă, câteva sucuri pentru copii, biscuiţi şi batoane energizante. Facem tot posibilul să le oferim conţinutul caloric minim, mai ales că ştim că în faţă au un drum lung şi anevoios.

Până li se permite îmbarcarea, povestim cu ei, le oferim impresiile noastre din Europa şi câteva sfaturi practice şi mai ales încurajări. Am observat că atitudinea noastră prietenoasă şi deschisă contează mai mult decât orice ajutor financiar sau donaţie. Cam toţi sunt speriaţi şi traumatizaţi, nu prea înţeleg ce se întâmplă şi ce va urma, fiind mutati rapid dintr-o parte în alta şi au nevoie de înţelegere şi uneori doar de un simplu zâmbet.

Tura de noapte este cea mai grea, fiind cea care simultan te umple de speranţă şi frică. Noaptea, patrulăm coasta, aşteptând bărcile să sosească. În întuneric auzi strigătele de disperare şi teama celor care se lovesc de valuri, auzi copii plângând disperaţi, dar auzi şi chicote de bucurie când cei din barcă înţeleg că de cealaltă parte e cineva care îi aşteaptă.

Avem costume de neopren şi tot echipamentul necesar dar tot simţim frigul şi vântul de pe coastă. În prima mea noapte de patrulă, simţeam că îmi îngheaţă picioarele în cizmele de cauciuc, dar nu am avut curajul să mă plâng sau să cer să merg puţin la adapost pentru că ştiam că toţi simţim temperatura la fel. Ulterior, am înţeles că copii sunt cei mai expuşi hipotermiei. Fiind prea micuţi pentru a se propti de marginile bărcii, ei sunt ţinuţi (şi pentru a fi protejaţi) de părinţii lor în interiorul ambarcaţiunii, unde binenţeles este apă; practic, ei stau pe tot parcursul călătoriei, în apa aceea îngheţată.

Jb: Cum interacţionaţi cu refugiaţii?

L.A.: Înainte de a ajunge în Lesvos am avut un sentiment de apăsare gândindu-mă că voi fi o femeie singură, cu o constituţie firavă, printre sute de bărbaţi, într-o tabără de refugiaţi. Cred că este o reacţie normală care nu se bazează pe parametri de ordin religios sau cultural. Nici în România nu intru singură într-un local unde sunt numai bărbaţi. Probabil inconştient, şi ştirile din Germania m-au influenţat, dar realitatea este foarte departe de toate legendele acestea urbane.

În primul rând, nici măcar una din voluntare nu a fost vreodată agasată într-un fel sau altul de vreun nou venit. Personal, am avut aceeaşi experienţă pozitivă ca în Ungaria şi Austria. Bărbaţii sunt deosebit de amabili şi atenţi, încercând să păstreze distanţa faţă de noi. Femeile şi copiii încearcă în permanenţă să fie de folos. În pofida barierei lingvistice, este deosebit de uşor să comunicăm cu ei.

Până în prezent, interacţiunea cu refugiaţii a fost deosebit de plăcută. Cum am explorat puţin Orientul Mijlociu şi Asia, îmi place să schimb impresii cu ei, să vorbim despre bucătăria lor, cultură, Coran, dar ca notă generală, încerc să nu abordez subiectul războiului, pentru că îmi dau seama că este o rană care sângerează în permanenţă. Aproape toţi refugiaţii au poveşti de viaţă tragice, cu pierderi umane, bombardamente sau atacuri şi consider că e mai indicat ca măcar pentru câteva minute să-i fac să uite de suferinţa lor.

Jb: Aşa cum te cunosc, eşti un om cu multă sensibilitate, la care funcţionează empatia. Ce situaţii cu impact emoţional ai întâlnit?

L.A.: Am întâlnit oameni incredibili aici, care mi-au schimbat percepţia asupra lumii. Aceştia sunt adevăraţi supravieţuitori, ale căror poveşti sunt atât de dureroase că personal nu îmi pot imagina cum ar fi să trăiesc o experienţă asemănătoare. M-a impresionat foarte mult şi dăruirea voluntarilor, forţa lor interioară (căci îţi trebuie un caracter puternic pentru a trece zilnic prin acelaşi purgatoriu).

Am cunoscut un cuplu din Statele Unite care, după ce au văzut un reportaj televizat cu criza refugiatiilor din Europa şi-a folosit toate economiile personale pentru a plăti călătoria până în Grecia şi cu ce le-a mai rămas, au cumpărat alimente pentru refugiaţii din tabere. Într-o altă zi, am fost în echipă cu o studentă la medicină din Arabia Saudită, care locuieşte în prezent în Debrecen şi care a lăsat totul în urma ei, doar pentru a veni la Lesvos şi a ajuta. Fiecare persoană pe care am întâlnit-o are o poveste eroică şi mi-a plăcut că nimeni nu are motive egoiste, fiind însufleţiţi doar de dăruire şi compasiune.

În ceea ce priveşte refugiaţii, toate mărturiile ating o coardă sensibilă. Sunt poveşti despre traficanţi care nu se mulţumesc doar cu rezultatul tranzacţiilor finaciare şi atacă sau agresează femeile şi fetiţele, sunt copii împinşi în braţele unor necunoscuţi de mamele lor care nu îşi permit financiar să se salveze şi pe ele, sunt copii abuzaţi, traumatizaţi, speriaţi, sunt bărbaţi care şi-au văzut casele bombardate, prietenii şi fraţii ucişi sau părinţii îngropaţi prea devreme. Fiecare poveste este o nouă dramă care te îndurerează şi dacă nu reuşeşti să îţi păstrezi echilibrul, te poate distruge şi pe ţine. Nu e o exagerare dacă zic că în viaţa mea există ca punct de reper un :„Înainte şi un După Lesvos”.



6Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

versiunea HTML a comentariilor