Parisul, fata nevazuta

Parisul, fata nevazuta
Cu masina, doar treci podul dinspre Germania si ai ajuns in Franta. Iti dai seama ca nu mai esti printre nemti pentru ca localnicii vorbesc alsaciana, un melanj de franceza cu germana.

Oprim intr-o parcare si intrebam daca trebuie sa platim vreo taxa ca sa mergem pe autostrada. Sunt 400 de kilometri pana la Paris si asta este cea mai scurta cale.

Ni s-a raspuns ca nu, asa ca ne-am continuat drumul fericiti. De-o parte si de alta a soselei se zareau palcuri de case galbene, mov, albastre. O splendoare. Drumul spre Paris ne era deschis.

Peripetii pe autostrada „gratis”

Nimeriseram si un radio cu muzica veche, frantuzeasca. Tragem intr-o parcare sa mancam. Masute, bancute, toaleta. W.C.-ul public arata ca o vila frumos colorata. Si asta la o toaleta pe autostrada. Pana la Paris era drum lung.

Apar si surprizele. Prima? O bariera, de unde trebuie sa luam o cartela. Cum nu stiam bine franceaza, iar pe spatele ei era schitata un fel de harta, ne-am gandit ca ne arata pe unde trec autostrazile din Franta. Da-i inainte. Apar panouri „PEAGE”. Nu pricepeam nimic. Alsacianul zicea ca nu sunt taxe … Primul punct de taxare.

Ne iau cartela si ne mai cer si 6.7 Euro. Nici nu ne departam 30 de kilometri, ca iar apar PEAGE. De data asta 3.6 Euro. Inaintam, iar o bariera cu cartele, iar PEAGE. Disperare. De data aceasta cat mai dam? Si asa pana aproape de Paris. In total, 30 de Euro.

Se insera. Mii de masini se imbulzeau sa intre in oras. Fusesem avertizati, de acasa, ca la intrare era o super autostrada cu x benzi pe care trebuia sa te incadrezi cum trebuie, ca altfel…

Cazare in banlieue

Intram noi in oras si tragem la prima benzinarie sa luam o harta. Asa am aflat ca nu nimeriseram Parisul. Eram intr-o suburbie si trebuia sa iesim inapoi pe autostrada. Deja era prea mult. Daca ne puneau iar sa platim? Intrebam totusi in stanga si-n dreapta. Nimerim. Iata-ne in Paris.

Noapte. Magazine de-o parte si de alta a strazii. Magazinase peste magazinase cu hamburgeri si kebab. Viermuiala. Parca eram pe bulevard, in Bucuresti. Doar ca era mult mai aglomerat. Ajungem, in cele din urma, la hotelul pe care il cautam. Era pe o straduta ca Lipscaniul. Maghernite, chinezi, du-te-vino. Nici o camera libera.

Schimbam directia. Ne ratacim pe stradute. Ajungem la un alt hotel. Istoria se repeta. Nu ne pierdem speranta. Suntem trimisi la periferie: Auberge de junes – Cite de Sciences, intr-un cartier plin de negri si chinezi. Arata ca Ferentariul. Miros greu. Un negru se usura langa un stalp, altii jucau baschet la lumina unor felinare care ardeau precum nocturna pe Ghencea.

Gasim in final hostelul si o camera. Avem si reducere – 30 de Euro ca ne-am dus in afara sezonului. Ne-a mai venit sufletul la loc. Erau banii de la autostrada. Ne-au cazat singuri intr-o camera de patru persoane, cu pereti scorojiti si lenjerie scamosata. Mai ramanea de rezolvat o singura problema: unde lasam masina? Nu gasisem loc decat pe un colt si doi cheflii se si asezasera pe ea.

Ne uitam disperati de la geam si asteptam sa plece. Ce bine era acasa. De la receptie ne-au zis ca putem s-o bagam in curtea hostelului. Pe acolo se cam fura.

Ne trezim la prima ora, luam ceva merinde si hai la plimbare. Abia puteai zari gura de metrou. Straduta era plin ochi de tarabe cu chinezarii: de la imbracaminte pana la agrafe de par si fructe. O frantuzoaica ne sfatuieste sa mergem cu autobuzul. Poti vedea multe. Pe strazi, negustorii isi scot marfa si aproape ca trag de tine sa intri in magazin. Aceleasi produse ca la noi, dar de 2 – 3 ori mai scumpe.

La pas de autobuz prin orasul luminilor

Luam autobuzul. Are scaune tapitate si o singura treapta. Nu trebuie sa-si rupa pensionarii gatul la urcare sau la coborare. Jumatate din strazile pe langa care trecem sunt in constructie. Iar ne simtim ca acasa. Si pe ei o sa-i prinda probabil primavara cu bulevardele desfundate.

Iata Arcul de Trimf! E mai mare decat al nostru. Turistii se inghesuie sa faca poze. De aici, oriune te-ai uita, ai ce vedea. O luam sistematic. Prima oprire? Place de la Defence. Fantani arteziene, tufisuri tunse, dichisite. O alta lume fata de cartierul in care se afla hostelul nostru. Cobori sub pamant si iei trenul, metroul, autobuzul.

Hai sa mergem si spre cealalta parte a Arcului. Iata-ne pe Champs-Elysees. Masinile circula bara la bara. Ajungem, cu greu, in „Place de la Concorde”, de unde porneste un parculet care ajunge la muzeul Luvru. Francezii stau tolaniti la soare langa o fantana arteziana, japonezii filmeaza si fotografiaza, iar tigancile noastre cersesc.

Se invart in mijlocul parcului cu o tablita in mana. Ne intreaba „Do you speak English?”. Am schitat din cap ca nu. Nu este o zi prea norocoasa pentru fete. Cu o zi inainte stransesera 50 de Euro.

Imbulzeala mare si la Luvru. Turistii nu se zgarcesc la cativa euro sa vada surasul Mona Lisei.

Miezul zilei. Mergem „acasa” sa ne mai incarcam bateriile. Cativa baieti de cartier se luptau sa urce intr-un tir standuri pe care erau agatate ceasuri. Dupa instructiunile de pe ele, ne-am dat seama ca trebuia sa ia drumul Romaniei.

Am pornit-o apoi pe jos spre „biloiul din oglinzi”. Se afla intr-un parc, langa Cite de Sciences. Francezii iesisera in parc. Un musulman, urmat de patru femei, se ruga si batea matanii. Ne plimbam pe malul Senei. Pe langa sosea, rar vezi o masina care sa nu fie zgariata. Probabil din cauza traficului infernal. Se zareste catedrala cocosatului. Notre-Dame e pe jumatate in renovare.

Traversam, ne pierdem pe stradute. Peste tot miros de shaorma. Ajungem la Sorbona si, dupa alti cativa pasi, la Phanteon, biserica si mormant al eroilor francezi. E deja noapte si ne grabim sa ajungem la hostel, sa nu avem de-a face cu dubiosii de pe strada.

A doua zi, Turnul Eiffel. Aglomeratie mare. Ne asezam la coada, sub un picior. La intrare, fiecare prezinta bagajele unui bodyguard. Ii aratam si noi sacul ticsit cu fructe, ciocolata si fulgi de porumb. Ne ureaza “Pofta buna!”.

Asteptam sa luam liftul. Ne dosim bine portofelele. E o placuta pe care scrie ca trebuie sa-ti pazesti buzunarele. Si aici se fura. Ajungem in varf. Admiram privelistea, ne salutam cu cativa romani. Incercam sa facem poze, dar in zare nu se vedea decat pacla. La coborare, nimerim intr-o ambuscada. Politistii si negustorii ambulanti de suveniruri se jucau de-a hotii si vardistii.

Jandarmii, calare pe biciclete, ii alergau pe vanzatori sa le confiste turnuletele Eiffel.

Mai vedem Domul Invalizilor, unde este ingropat Napoleon, si Catacombele, un adevarat drum al oaselor. Mergi pe sub pamant cam 1,5 kilometri, iar de-o parte si de alta, cat vezi cu ochii, sunt stive intregi de oase.

Spre seara, ne-am invartit prin Galeriile La Fayette. La parter, cat vedeai cu ochii numai parfumuri. Am fost mandri cand in toata cladirea de sase etaje a inceput sa rasune Ozone – “Dragostea din tei”. Francezii ascultau melodii romanesti.

Inapoi la hostel. Ne culcam devreme. A doua zi aveam drum lung. Trebuia sa ne intorceam in Germania. Sa fi fost 4 dimineata, cand a intrat cineva in camera. Trei barbati – doi albi si un negru – voiau sa se cazeze. I-am lamurit noi ca erau doar doua locuri libere. Au plecat. Adormim cu greu. Dimineata, cand sa scoatem masina din curte, cineva parcase de-a curmezisul.

Erau cei trei tipi care dadusera buzna peste noi. Am incercat cu disperare sa aflam in ce camera erau cazati, insa schimbul de dimineata de la hostel nu a gasit nimic prin calculator. Nu am avut decat sa-i asteptam sa se trezeasca si sa coboare la masa.



0Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !