Recviem pentru un geniu

Recviem pentru un geniu
Vestea morții regizorului Alexandru Darie am primit-o la redacție prin știrea transmisă tuturor jurnaliștilor orădeni de domnul Mircea Bradu.

L-am sunat imediat la telefon cerându-i amănunte și gândindu-ne chiar la un interviu substanțial, domnia sa fiind unul dintre cei mai apropiați oameni de marele dispărut, care spusese adesea că se consideră copilul de suflet al fostului său director de teatru. „Nu-mi cereți așa ceva” – ne-a spus domnul Bradu. „Mi-a fost cumplit de greu să formulez și știrea pe care am trimis-o colegilor din presă, mai ales că soția lui Ducu, scenografa Maria Miu, se află la Teatrul din Debrețin, cu câteva zile înaintea premierei unui spectacol regizat de fiica mea Anca.

Să lăsăm totul pentru „vremea” când va veni vremea”. Și vremea a venit… Considerăm că prin publicarea acestui articol facem un gest de pioasă amintire față de un regizor absolut remarcabil care și-a făcut debutul profesionist la Oradea și a montat 4 spectacole care sunt menționate în istoria modernă a teatrului românesc.

Umbra lui Ducu la Oradea

Spre deosebire de majoritatea teatrelor din țară, la Oradea stăpânul spectacolului era regizorul. Asta tocmai pentru că instituția avea o trupă de actori profesioniști de mare clasă. În ciuda faptului că era actor, Eugen Țugulea, Emanoil Enghel – om de aleasă cultură, precum și ceilalți directori dinaintea mea s-au străduit să întrupeze această aspirație pe care eu doar am continuat-o.

Ar fi suficient să amintim doar trei dintre regizorii mari ai scenei românești care și-au marcat cariera cu spectacolele de la Oradea: Penciulescu, Moisescu, Dan Alexandrescu. Și plecând aceștia au venit în timp Colpacci, Savin, Darie, Frunză ca să-i citez doar pe cei care au intrat definitiv în istoria teatrului românesc. În același timp teatrul orădean era deschis colaborării cu alți regizori si scenografi de valoare, participa cu spectacole la cele mai importante festivaluri de teatru din țară și străinătate. Era și organizatorul unui festival internațional prestigios

„Săptămâna teatrului scurt” în cadrul căruia Ducu Darie și Maria Miu au prezentat un spectacol emoționant cu „Săptămâna luminată” de Mihail Săulescu – sub titlu nou „Porțile” – pentru a evita o eventuală cenzură a oficialităților din acea vreme, care nu suportau miturile. Și mai amintesc, pentru istorie, că alături de cei doi tineri amintiți mai sus, un alt cuplu s-a format aproape simultan, tot la Oradea – scenografa Adriana Grant și regizorul Ioan Frunză fiind prezenți în același festival cu spectacolul „Apa” de regretatul Dumitru Solomon, mult apreciat de spectatori și critica de specialitate .(Spre regretul nostru, cele două piese au avut doar o singură reprezentație, din cauza cenzurii care le-a interzis).

Summa summarum, teatrul orădean era o veritabilă casă a artelor. De aceea actorii veniți în acest capăt de țară erau siguri că nu își „ îngroapă talentul” în perimetrul sechestrat de lojile și balcoanele de aur ale splendidei sălii de spectacol.

Așadar, în acest context i-am adus la Oradea pe Ducu Darie și pe soția sa, scenografa Maria Miu. ( Eu nu-i voi putea despărți niciodată în ciuda divorțului lor oficial, între ei existând fiul lor Serghei și anii din urmă când Maria a avut grijă de Ducu mai mult decât se poate crede.) Pe cei doi, orice teatru din țară și-ar fi dorit să-i aibă în „schemă”. Și zic eu, a fost o performanță că au fost patru ani membrii ai colectivului orădean. Ducu fiind „născut în teatru” – ambii părinți, Consuela și Iurie Darie erau actori – a apreciat cu înțelepciune șansa care i s-a oferit de noi și n-a pregetat să-și ofere la rândul său talentul, cu totul și cu totul de aur, cu care îl înzestrase Pronia Cerească.

Nu trebuie uitat însă că în acea perioadă era foarte greu să faci spectacole adevărate care să treacă de vizionările cumplite ale cenzurii care născuse și „autocenzura”, cea mai cruntă și penibilă ipostază a trădării adevărului. La Oradea n-a existat autocenzura, decât în limitele moralei și bunului simț curent, iar cu sora ei oficială și sabia ei neîndurătoare am dus lupte la sânge.

De aceea Ducu a mărturisit adesea că venind la Oradea „a intrat într-o formidabilă Familie Teatrală, unde m-am simțit extraordinar, puternic și apărat de colegii mei de acolo, fie că erau artiști sau tehnicieni, în egală măsură. Așa, datorită acestei atmosfere extraordinare am avut curajul să debutez cu spectacolul devastator „Jolly- Joker” de Tudor Popescu, un text virulent pentru acele vremuri, pe care l-am făcut și mai virulent, transformându-l într-un Gogol modern”.

Doresc să fac câteva mărturisiri despre acest spectacol. Când Vetuța Pop – cea mai năzdrăvană dintre secretarele literare din istoria Teatrului din Oradea – mi-a pus pe masă textul „Jolly-Joker” știam că piesele prietenului nostru, scriitorul Tudor Popescu, aveau un dar – sau un defect, cine mai știe – că „demascau” trupa, dar mai ales regizorul. Din același text Tocilescu la București făcea reprezentații teribile, precum alți regizori, să zicem la Bacău, livrau pastile de adormit conștiințe, aruncând în umbră și uitare colectivele teatrale. Cum trupa noastră era de prim rang iar Ducu din clasa lui Tocilescu, putea ieși ceva notabil. Am făcut cu plăcere distribuția și am tras un foc de start pentru regizor…

La vizionarea oficială, membrilor Comisiei – de fapt un pluton de execuție al specificității teatrului ca templu al artelor sincretice – spectacolul li s-a părut atât de periculos pentru societate, încât s-a pus problema excluderii din repertoriu. Dar ținând seama de investițiile teatrului și știind că textul se joacă la mai multe teatre din țară în condiții „normale”, s-a propus: „O revenire la mesajul optimist al textului, schimbarea finalului și limitarea reprezentațiilor la sediu, doar în limita abonamentelor!” Cronicarii de teatru însă au scris despre spectacol ca despre un „eveniment remarcabil”.

Astfel, vestea a ajuns și la Minister… Cum era în pregătire Festivalul comediei de la Galați, Ministru culturii l-a întrebat pe inspectorul de specialitate: „De ce nu vine Teatrul din Oradea la festival”? Surprins, inspectorul a zis: „Probabil n-au bani”. „Le trimiteți bani, o invitație și îi înscrieți în program”… Pe malul Dunării spectacolul nostru a creat un adevărat seism : mai întâi că Bacăul prezentase – cu două seri înainte – textul lui Tudor Popescu într-o formă molcuță, fără strălucire, dulceagă și oportunistă; apoi că la spectacolul fulminant al lui Ducu, la pauză primul secretar al județului, care văzuse și spectacolul băcăuan (!), a ieșit din sală furios ca o jivină rănită.

Juriul s-a înspăimântat! Primul secretar amintit – a doua zi – a fost primul care a deschis ușa Comitetului Central la București… Urmări: Regizorului Darie și criticului de teatru Marian Popescu care susținuse spectacolul în presă, li s-a interzis apariția numelui în toate publicațiile timp de un an. Nici noi cei de la Oradea n-am scăpat de sancțiuni severe, dintre care cea mai aspră ni s-a părut interzicerea spectacolului… Un an mai târziu, Ducu și secretariatul literar a ales un alt text de Tudor Popescu: „Zece hohote de râs”, în fapt 10 scheciuri satirice de actualitate care puteau fi jucate cu concluzii optimiste și la estradă. Ajunse însă pe mâna lui Ducu și a actorilor orădeni, soarta spectacolului, mai ales după odiseea celuilalt text „Jolly-Joker” , a apărut pe scenă cu numai opt scenete, pentru că cenzura a castrat două dintre ele, cu o zi înaintea premierei.

Ducu avea un orgoliu de luptător pe frontul artistic. Era într-o continuă dispută cu el însuși și cu acei mulții concurenți de pe scena culturală națională și mondială. Puțin știu că unul dintre cele mai mari spectacole ale teatrului orădean „Amadeus”de Peter Schaffer, despre Mozart și despre relația dintre Artist și Putere a fost ca o replică la succesul filmului celebru regizat de Miloș Forman, pe scenariul aceluiași autor, dar mai ales la spectacolul teatral de la București, montat de profesorul său de regie de la Universitatea de teatru și cinematografie, reputatul regizor Cernescu , cu Radu Beligan în rolul Salieri!… (Coincidență: ambele spectacole s-au jucat la București pe scena Teatrului Odeon).

De data asta, cronicarii și spectatorii au decis: studentul își întrecuse profesorul! Ducu a vrut o replică mai dură la adresa societății și a imprimat-o deplin în „varianta” sa. Credința lui în colectivul orădean a fost atât de puternică încât a propus – aproape sinucigaș – montarea unui spectacol grandios, care a fost la acea oră considerat de critica de specialitate și de public printre cele mai importante din Europa. În același timp țin să menționez că alegerea lui Ducu a mobilizat pur și simplu toate instituțiile culturale ale orașului. Împreună cu Vetuța Pop, conducerea Filarmonicii și Inspectoratul școlar județean, am realizat două reprezentații „Mozart” prezentate înaintea premierei noastre, de regretatul Iosif Sava, în care invitații interpretau compoziții mozartiene scrise la vârsta interpreților.

Lista începea cu Mihaela Ursuleasa – 8 ani atunci – și se încheia cu marele Dan Grigore! Din librării s-au cumpărat toate discurile și volumele dedicate lui Mozart. Actorii s-au întâlnit cu spectatorii din licee, cu studenții, cu oamenii iubitori de teatru din instituțiile orădene, vorbindu-le despre marele compozitor. Cinematografele au introdus în circuit filmele dedicate lui Mozart… Premiera a fost un eveniment fără precedent. Cele 62 de spectacolele de la sediu sau în deplasare s-au jucat continuu cu săli arhipline. La Budapesta unde aveam programat un spectacol, Ministrul culturii ne-a rugat să mai prezentăm încă un spectacol, în exclusivitate pentru oamenii din teatru și presă, care nu putuseră veni în prima seară, din cauze diverse. Sala de la Teatrul „Thalia” a fost și de această dată prea mică… Din păcate, prin plecarea actorilor Cristian Șofron și Cristina Șchiopu, s-a întrerupt seria reprezentațiilor pentru o lungă perioadă de timp, reluându-se însă cu același succes.

Ducu în afara științei sale de a crea evenimente artistice majore avea și puterea de a transmite celor din jur bucuria și magia artei teatrale. Prezența lui Ducu la Oradea a creat prietenii excepționale: Trupa artistică și toate sectoarele de producție – mașiniștii, croitorii, creatorii decorurilor și bineînțeles, spectatorii – îl venerau. Severul critic de teatru de astăzi, Mircea Morariu – pe atunci tânăr profesor de limba franceză la un liceu orădean – mărturisea că văzând repetițiile lui Ducu ca invitat și prieten, spectacolele montate de el – toate reprezentațiile de la sediu(!) – a învățat ce este teatrul și la îndemnul lui s-a dedicat cronicii de teatru definitiv. Prestigiosul actor Ion Mâinea prezent în zeci de distribuții cu creații de referință la nivel național, a iubit atât de mult rolul lui Salieri, că s-a înmormântat în costumul creat pentru spectacol de Maria Miu. Eugen Țugulea, actor și regizor, în două rânduri directorul teatrului, spunea că Ducu era cel mai talentat regizor capabil să adâncească ideile dintr-un text pe lângă care alții trec cu ușurință….

Umbra lui Ducu a revenit de-acum la Oradea, pentru a se alătura prestigiosului șir de mari regizori care au slujit trupa teatrului „Regina Maria” și sub patronajul cărora s-a sfințit încă odată cel mai vestic templu al țării, închinat Thaliei.
Mircea Bradu

O viață dedicată teatrului

S-a născut în 15 iunie 1959 la București din părinții Consuela Roșu și Iurie Darie, amândoi actori la Teatrul de Comedie din București. Ca toți copiii „născuți în teatru”, de mic a jucat în roluri de copii.

A studiat regia de teatru la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, pe care a absolvit-o în 1983. În studenție a regizat spectacolul „Paracliserul”, de Marin Sorescu, pentru care i s-a acordat Marele Premiu pentru cea mai bună producție la Festivalul International al școlilor de Teatru „Jacques Lecoq”, Riccione, Italia, 1981.

După terminarea facultății a lucrat la Teatrul de Stat din Oradea. Printre producțiile realizate în această perioadă se numără: „Săptămâna luminată”, de Mihail Săulescu, 1984; „Jolly-Joker” de Tudor Popescu, 1985 (spectacolul a fost interzis un an mai târziu, iar numele său nu a mai apărut în presă timp de un an); „ Amadeus ”de Peter Shaffer, 1986, nominalizat pentru cea mai bună producție a anului 1986, premiat de ATM; „Zece hohote de râs”, de Tudor Popescu, 1987, spectacol cenzurat de patru ori. A continuat să colaboreze și cu alte teatre.

În 1985 a regizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț „R.U.R.”, de Karel Capek – premiile pentru cea mai buna producție și cel mai bun regizor la Festivalul Tineretului de la Piatra Neamț, 1985. În 1988 a fost invitat la Teatrul Mic din București unde a regizat „ Cameristele”, de Jean Genet. Din 1989 a lucrat ca regizor angajat la Teatrul de Comedie din București. Aici a regizat în 1990 „Visul unei nopți de vară”, de William Shakespeare (cu Florentina Mocanu în rolul Hermia), spectacol distins cu premiile pentru cel mai bun regizor și cele mai bune costume la prima ediție a Festivalului Național de Teatru „I.L. Caragiale”. Cu spectacolul „Visul unei nopți de vară”, Alexandru Darie a fost invitat în 1991 de London International Festival of Theatre (LIFT), a susținut un turneu în Marea Britanie, iar „The Guardian” a apreciat: „este cea mai bună producție prezentată în Marea Britanie după „Visul unei nopți de vară” regizat de Peter Brook”. Spectacolul a fost nominalizat printre primele 20 de producții cu „Visul unei nopți de vară din lume”. În 1992 regizorul a fost invitat de Oxford Stage Company să regizeze „Mult zgomot pentru nimic”, de William Shakespeare, BBC apreciind montarea drept un eveniment al stagiunii”. Alexandru Darie a regizat în SUA la Performing Arts Centre, New-York „Mizantropul”, de Moliere și „Cabala bigoților”, de Mihail Bulgakov.

În 1992 s-a angajat regizor artistic la Teatrul Bulandra. În 1994 a continuat seria spectacolelor Shakespeare cu „Poveste de iarnă”, care a avut un mare succes la Globe Theatre Tokio și la Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa (Milano), spectacol distins cu premiul Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru – secția română. În ianuarie 1995 a regizat „Trei surori”, de Anton Cehov, spectacolului acordându-i-se Premiul Asociației Criticilor de Teatru – secția română pentru cel mai bun spectacol și Premiul UNITER pentru cel mai bun regizor. De asemenea, a reprezentat Teatrul Bulandra la cea de-a cincea ediție a Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa – Cracovia1996.

Alexandru Darie a montat în Japonia „Omul cel bun din Seciuan”, de Bertolt Brecht, la Ghinza Season Theatre din Tokio (1996) și „Macbeth”, de William Shakespeare. În 1999 a regizat la Teatrul de Comedie „Iluzia comică”, după Pierre Corneille, traducere în versuri de Horia Gârbea, un spectacol care a obținut numeroase premii, printre care și premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol al stagiunii. Înainte, în 1998, a montat la Teatrul Nottara, o temerară punere în scenă a piesei „Viforul”, o piesă istorică (considerată de mulți depășită) scrisă de Delavrancea. Însă viziunea lui regizorală a convins, ca și interpretarea de înaltă ținută a protagonistului Stelian Nistor. Ultimul spectacol l-a regizat la Teatrul Bulandra „Coriolanus” de William Shakespeare, o montare fabuloasă de o mare actualitate…

În 2002, Alexandru Darie a devenit directorul prestigiosului Teatru Bulandra din București, iar în decembrie 2006 a fost ales președinte al Uniunii Teatrelor din Europa cu sediul la Paris. A fost decorat cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Ofițer, conferit de Președintele României, cu Ordinul „Steaua Solidarității Italiene” în grad de Cavaler și cu Ordinul Artelor și Literelor în grad de Cavaler, acordat la inițiativa Ministerului Culturii și Comunicării din Franța.

Alexandru Darie a murit pe 18 septembrie 2019, la Spitalul Fundeni din București. A fost înmormântat pe 22 septembrie 2019 la Cimitirul Bellu, cu onoruri militare.

Mircea Bradu



0Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !