Simut, petit de adolescenta batranetii

Fiindcă a devenit şaizecist, Ion Simuţ s-a ales cu un grupaj aniversar în proximul număr al Revistei Familia dar şi cu o aniversare literară în Sala Mare a Primăriei Oradea. Acolo, criticul literar a primit de la primarul Bolojan o diplomă de excelenţă „pentru contribuţiile sale valoroase la studiul literaturii române moderne şi pentru activitatea sa didactică de excepţie în cadrul Universităţii din Oradea” şi încă una de la colegul universitar Ion Zainea din partea Asociaţiei «Pro România Europeană».

Cuvinte frumoase la adresa lui Ion Simuţ au mai rostit în plen redactorii Ioan Moldovan, Traian Ştef, Mircea Pricăjan şi Marius Miheţ de la Revista Familia (ultimii doi fiind disciploi ai lui Ion Simuţ), preşedintele CJ Bihor – Cornel Popa (ca şi fost coleg la Liceul Pedagogic din Oradea) şi hâtrul avocat Paşcu Balaci.

60, semn de alarmă

Simuţ a mulţumit tuturor celor prezenţi iar apoi a schiţat câteva frământări ale unui scriitor ajuns la „adolescenţa bătrâneţii”. Astfel, audienţa a aflat că Şerban Foarţă se minuna: „eu la 60? e sexagerat!” că Nicolae Manolescu a fost complimentat ca „sexuagenar” în editorialele omagiale sau, într-un registru mai trist, că Augustin Buzura se întreba, în pragul bătrâneţii, „oare cât mai am?” cu sensul „oare cât voi mai fi lucid?”.

Bazându-se pe spusele unui preot cum că în Biblie scrie că după 70 de ani omul se erodează iar după 80 de ani viaţa e chin, Simuţ a mărturisit că ar fi mulţumit cu încă 10 ani pe care să-i poată „folosi cât mai bine”.

Prima întâlnire cu moartea

Apoi a amintit că în timpul tinereţii literare îi era „total indiferentă problema morţii” dar că de la o vârstă încolo „problematica morţii ne intrigă pe toţi”.

Prima întâlnirea zguduitoare cu moartea, pentru Ion Simuţ, a fost moartea tatălui său. Ca şi comandant de tun, în bătăliile de la Cotul Donului, tatăl lui Ion Simuţ a fost împuşcat, din spate, lângă inimă. „Un coleg de front a tatei mi-a povestit că a fost împuşcat de un ţăran dintr-un sat vecin cu Hotarul nostru, care îi invidia postul de comandant de tun. Tata a mai fost, în război, şi curier pe motocicletă, care trebuia să ducă mesaje şi sub foc ţintit asupra sa. De pe frontul de Est a ajuns şi pe frontul de Vest, până în Munţii Tatra. Dar nu a putut vorbi niciodată despre război. Apoi, a trecut de şocul colectivizării. Şi a fost surprins şi de un trăsnet, în timp ce se adăpostea sub o combină. Era ca mort şi şi-a revenit doar după ce l-au îngropat până la gât în pământ”, a povestit Ion Simuţ, lăsând să se înţeleagă că tatălui său nu i-a fost teamă de moarte. „Dar când a murit tata, am făcut o depresie din care mi-am revenit greu. A fost o instorie lungă până la familiarizarea mea cu adolescenţa bătrâneţii. E o vârstă frumoasă dacă eşti sănătos, iubit, apreciat şi ai planuri”, a închis acest capitol Ion Simuţ.

Preţul uceniciei

Mai departe, sărbătoritul a depănat amintiri despre vremea când era cel mai tânăr redactor la Revista Familia, fiind recrutat în 86 de fostul redactor-şef Alexandru Andriţoiu şi de Ioan Vulturar, fost şef al Propagandei comuniste din Bihor, spre supărarea temporară a altor doi candidaţi mai rodaţi: Alexandru Cistelecan şi Virgil Podoabă. „Supărarea le-a mai trecut, dar în 88, am fost iar ţinta unor suspiciuni. Pe fondul nemulţumirii ideologice faţă de regimul ceauşist, Cistelecan şi Podoabă mi-au propus să intrăm într-o grevă a scrisului. Am refuzat fiindcă mi se părea o formă de protest nearticulată, fără finalitate”, a relatat Simuţ.

Acesta a evocat şi un alt episod care surprinde propagandismul strâmb din acei ani.

„Andriţoiu mi-a cerut să scriu, în doar două zile, ceva pentru împlinirea a 110 ani de la Războiul de Independenţă din 1877. Era un subiect frumos, dar nu să-l faci în două zile. Văzând că mă codeam, Andriţoiu a zis: «Ei, lasă că scriem noi. Cum am mai mâncat rahat şi altă dată, mai mâncăm încă o dată»”, a povestit Simuţ.

Iar despre compromisurile pe care trebuiau să le facă, înainte de 89, valoroşii scriitori din conducerea Revistei Familia, se poate citi şi în „Eseul Corupt”, publicat în 2004 de Ion Simuţ şi aflat încă în arhiva de Internet a României Literare.