Ai senzaţia că 19 mai 2007 este cea mai importantă zi din istoria autohtonă, după cel de-al doilea asediu al Sarmisegetusei. Românii dau, ca să zic aşa, teza unică la politică!
Cel mai spectaculos lucru nu este acela de a răspunde cu „Da” sau cu „Nu” la întrebarea privind demiterea preşedintelui. La drept vorbind, soluţii ar fi. Dacă ai întreba 100 de inşi cu drept de vot, dintr-un tramvai, dacă doresc sau nu să fie preşedinţii patriei, vei avea surpriza să constaţi că 99% sunt gata să îmbrace „cămaşa morţii”.
Nu-i sperie nici măcar eventualul vot de suspendare, în Parlament. Stupefiant este, în schimb, faptul că nici un politician nu are o proiecţie cu strategii alternative posibile după 19 mai. E ca şi când data referendumului ar consemna ziua înmormântării naţionale. Traian Băsescu este emblema uşor funebră a destinului fără glorie de care o clasă politică românească are parte, la aproape 18 ani de viaţă zburdalnică, dar deloc infantilă.
Caracteristicile acestei existenţe cu vârstă adolescentină ar putea speria. Ce vedem astăzi, privind la politică şi scrutând politicieni? Aproape nimic valid sau onorabil.
În primul rând, zilele trăite chiar acum dau raportul persuasiv al urii distribuite otova între actorii unei scene politice demonizate. Niciodată bădărănia nu a fost mai transparentă. Dar ceea ce îi instigă la comportamentul primatelor nu este interesul naţional sau controversele proiectelor cu destinaţie publică. Nu, mitocanii au declanşat orgia scandalului dâmboviţean din cauza disfuncţiilor intervenite în administrarea interesului clientelar.
La fel ca în reglările de conturi dintre fracţiunile Mafia, protejarea cu orice preţ a „zonei de influenţă” în faţa atacurilor rivale mobilizează toate resursele, de la scuipatul la rădăcina nasului până la anihilarea adversarului. Marile hoţii ale tranziţiei au fost posibile exclusiv sub oblăduirea politicii.
Cei care ne-au condus şi o mai fac încă au de făcut decontul escrocheriilor ale căror cifre de afaceri au sfidat PIB-ul. Averile lor sunt, în antiteză, argumentul sărăciei generalizate, iar aroganţa de jeep notifică statutul de curvă de lux a justiţiei, de concubină resemnată a fărădelegii.
Politica românească scrie, de-o bună bucată de vreme, capitole captivante dintr-o estetică a urâtului şi o etică a făţărniciei. Recrutarea, impunerea şi menţinerea în politică nu sunt cu putinţă fără o derobare prealabilă de la onoare. Acesta este motivul pentru care puterea este distribuită între indivizi cu trecut dubios şi comportamente amorale şi translegale.
Ei nu sunt altceva decât mutanţii ciocoilor livreşti, clonele vivace ale muştelor albastre care zumzăie neostoit şi lacom, vara, în jurul latrinelor cu supraofertă. Animalul politic valah excelează între măgărie şi cinism. Expresia lui ultimă este iresponsabilitatea.
Sâmbătă ne vom duce, fireşte, însoţiţi de spiritul civic din debaraua democraţiei participative, să votăm. Nu ştiu unde veţi pune ştampila. Vă priveşte. Ceea ce ştiu însă, fără a fi nici pe departe o Casandră prin vocaţie ori conjunctură, este că, noi, cei mulţi şi manevrabili, vom primi un cadou ce mai totdeauna ne-a fost rezervat. Ce anume?
Exact ceea ce am putea găsi la intersecţia a doua picioare de bărbat, pe care ar sta scris, pe dreptul – DA, iar pe stângul – NU. Adevărul se află, nu-i aşa?, la mijloc, gata sculat, precum cei returnaţi din „somnul cel de moarte”.
Florin Ardelean
