Mihai Viteazul a mers în fieful habsburgilor pentru a cauta o solutie, dar zilele ce au urmat i-au fost numarate, ba chiar dramuite cu destula calicie. Cineva, chiar în mijlocul taberei sale, l-a scurtat cu un cap. Horea a cautat si el sa joace la cacealma, a haladuit spre Schonbrunn, dar întâlnirea cu Împaratul luminat, mai mult sau mai putin mitologica, nu i-a adus decât o moarte crunta. O piaza rea se instalase în spiritul istoriei, ori de câte ori vrednicii barbati cu harisma, din Valahia ori Ardeal, porneau spre Kakania, scormonind prin maruntaiele destinului pentru a deslusi napastele. Desi ne-a fost plamada întru cultura, Viena a infectat cel mai mare poet zamislit de molcoma Moldova, harazindu-i lui Mihai Eminescu un tulburator lues, din care nu s-a îndurat sa nu-i ofere si dragalasei, dar nestatornicei doamne Micle.
Ei bine, nici veacul al douazecilea nu ne-a fost de mai mare pricopseala. Acelasi ghinion se tinea scai de neamul nostru, cu o îndaratnicie pe care nici Nostradamus nu cred ca ar fi în stare sa o explice. De cum lua cineva azimutul superbului oras înfiorat de valsurile clanului Strauss, parca ar fi calcat în urma rea! Nimic nu se lega cu folos, nimic nu aducea spre binele unui neam napastuit. Nenorocitul an 1940 ne-a umilit chiar în inima Vienei, la Belvedere, în saloanele somptuoase ale caruia a lesinat, pe-o nenorocita de harta, Mihail Manoilescu.
De atunci si pâna în vesnicie, numele Vienei aducatoare de nenorociri va fi legat de cuvântul „Diktat”. Bursele Herder nu au reusit sa stearga sirul acesta de nevrednicii cu care capitala Imperiului Bicefal ne-a pedepsit pentru vinovatii refulate, la care nici Freud nu ar izbuti sa le dea de capat. Viena a fost, de veacuri, hernia de care suferim ca trib, betesugul de care nu ne-am mântuit, cam de când ne-am aburcat în caruta cu coviltir a ursitoarelor.
Ringstrasse ne-a complexat, câta vreme Lipscanii au brevetat doar braga, iar stilul Brâncovenesc, oricât si-a încordat rafinamentul, nu a reusit sa fie decât o pata de culoare, în raport cu neogoticul si barocul din burgul Mariei Tereza.
Dar iata cum roata istoriei se întoarce taman când ne asteptam mai putin (alta roata, evident, decât aceea care l-a frânt pe Horea). Neîndurata citadela pare sa-si fi întors fata galbejita, precum în poemele lui Georg Trakl, spre impetuoasa tranzitie carpatina. Un om suferind si-a gasit, iata, alinarea chiar într-o clinica vieneza. Si nu e vorba de-un om de rând, ci chiar de Domnul României, Traian Basescu. O hiba la coloana a fost dovedita, cât ai zice „Elena”, de-o maiastra echipa de medici. Uluit, Sorin Oprescu mai sta si acum cu bisturiul în dreapta, nestiind daca sa taie brânza sau maioneza.
Si pentru ca razbunarea pe nedreptatile trecutului framântat sa fie deplina, tot la Viena a jucat un meci de fotbal, la umbra Praterului, premierul nostru liberal, într-o echipa de belferi eurounionisti. Din pacate, s-a cerut repede afara, dupa ce-a ratat incredibil si-a obosit viril. Nici nu e de mirare: bietul om fusese refuzat de doua ori în tentativa de-a ajunge în proximitatea celebrei si exclusivistei hernii de disc.
Ceea ce, ramâne vorba între noi, e o mojicie din partea convalescentului. Dar din care insolenta, precum din fabule, acum, la urma, putem trage o concluzie: desi mai mult ca sigur presedintele se va însanatosi grabnic, zdravan nu va fi niciodata! Hernia de care sufera nu e între doua vertebre, ci între doua urechi.
Cristian Horgos
