Griurile în care am nimerit, stupoarea de barbari simandicoşi la care ne-am întors şi de care nu putem scăpa, fastul agresivităţii pe care o practicăm, de la nivel de state pînă la cel al simplilor indivizi transformă şirul lui Malraux într-o glumă nereuşită. De fapt, într-un simplu exerciţiu de limbaj, într-o anexă a evidenţei pe care francezul n-avea cum s-o intuiască: dacă secolul XXI va fi religios, atunci nu va mai fi deloc.
Importăm primitivismul fără să ştim ce facem. O tradiţie livrescă, neasimilată, universitară înlocuieşte dogma. În timp ce ne spovedim, preotului îi sună celularul în buzunar. Anahoreţii au emisiuni săptămînale la televiziuni comerciale. Nebuni care se cred Iisus Hristos sunt prezentaţi în calupuri publicitare pe Discovery Channel. Ne mîndrim cu cruciadele, dar părem stupefiaţi naintea atacurilor teroriste. Preşedintele celei mai mari puteri necleare îl invocă pe Dumnezeu înainte de a declanşa orice război.
Un dictator moare cu Alah şi Mahomed pe buze pentru ca alţi adepţi ai islamului, ai „stăpînirii de sine”, să-i pîngărească trupul după moarte. Pentru a fi religios, secolul XXI trebuie să uite de sute de ani de civilizaţie. Pentru a fi religios, trebuie să ne anuleze, înainte de toate, pe noi ca fiinţe religioase. Să ne şteargă lăuntrul, excesul de interioritate. Toate statele îşi poartă, cu convingere, propriile cruciade. Împotriva terorismului, împotriva corupţiei, împotriva sărăciei, împotriva valorilor creştine, împotriva lumii musulmane, împotriva simbolurilor de dreapta, împotriva corporaţiilor internaţionale. Orice scuză e bună. Orice pretext poate fi folosit.
Dar, pînă la capăt, toate sunt lupte împotriva excesului de interioritate pe care ni l-a adus secolul XX. Nimeni nu mai are voie să fie singur. S-a inventat un soi de protocol al ieşirii din singurătate la care ne obligă anii pe care îi traversăm. Orice luptă spectaculoasă se întoarce, de fapt, împotriva individului. Am nimerit, ca proştii, într-un umanism anti-individual. Spun toate astea nu citind în stele. Am să dau doar două exemple. Războiul împotriva terorismului dus de administraţia SUA s-a transformat într-o luptă surdă împotriva drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului american. De la obsesia anticomunistă mccarthyană din ‘50-‘54 americanii n-au mai fost atît de hărţuiţi. La noi, trînta cu „grupurile de interese”, cu corupţia a putut naşte, la lumina lumînărilor de Crăciun şi-n cîntec de colinde ordonanţa de urgenţă care le permite procurorilor să ne citească mail-urile, să ne lectureze sms-urile, să ne mişune în conturile bancare, să ne asculte telefoanele doar cu de la ei putere.
Evident, o ţară fără corupţie e o ţară mai puternică, mai bogată. Pretextul e de tot de luat în seamă. Dar asta nu înseamnă anularea noastră ca indivizi. Într-o lume jegoasă, tot ce ne mai rămîne e intimitatea. Dacă-i lăsam, în numele oricărei cauze, să ne-o ia, să ne-o terfelească, dacă ajungem să ne temem de orice cuvînt scris sau rostit, dacă ajungem să ne înspăimînte propriile gînduri, devenim chiar turma pe care orice preşedinte visează să o conducă. Membri ai unei religii crude, primitive, dar fără fiinţe religioase.
Şi-apoi, dacă eu vreau să-i scriu un mail, sau să-i deschid un cont în euro lui Dumnezeu, de ce mă-sa să intereseze chestiile astea şi pe un procuror plictisit de la DIICOT?
Miron Beteg
