În mod paradoxal, în România începutului de secol XXI
tocmai regulile sunt refractare la reguli. În curbura Carpatilor îti
poti îngadui toate nostalgiile, dar nici o rigoare. Cred ca, în
cele din urma, în asta si consta pitorescul nostru: nefiind balcanici
pîna la capat, fiindca vînturile occidentale bat macar în
Transilvania, si, din cînd în cînd, odata cu marile vijelii,
si dincolo de munti, reusim totusi sa practicam o pedanterie orientala care,
ierte-ma Dumnezeu, ne face unici.
E o unicitate jalnica. Incapabili structual sa preluam pe de-a-ntregul valorile
Occidentului, cu toate rabufnirile de orgoliu cu care ne pansam din timp în
timp ranile nationale, avînd senzatia ca un discurs politic al presedintelui
rostit la Focsani sau la Caracal tine loc de garou ce poate evita cangrenarea
destinului comun, am ajuns, nehotarîti cum suntem, sa maimutarim si Orientul.
Noi nu mai avem curajul, de fapt firestenia, de a ne fuma narghileaua în
plina strada, desculti, cu picioarele încrucisate.
Nu mai avem nici macar bunul simt de a cînta, pur si simplu, muzica orientala.
La români, dansul din buric presupune versuri din Goethe si rime eminesciene.
Si atunci, ne putem întreba, la ce foloseste o tara care maimutareste
si Occidentul, si Orientul? România seamana, sub guvernul Tariceanu, tot
mai mult cu un flamînd care vrea sa-si coteze la bursa foamea. Nesimtirea.
Jemonfisismul.
Fiindca în aceasta „tara a nimanui” înca se moare de
foame. La „cantinele saracilor” din marile orase , unde o masa zilnica
se pregateste din cîteva mii de lei, nu macînca doar rromii „abuzati
social”, refuzatii soartei, handicapatii, ci si medici si ingineri. Nu
e vorba de absolventi de politehnica sau de medicina care nu si-au gasit locuri
de munca.
Sunt specialisti care, dupa ce s-au angajat, si-au dat seama ca, platindu-si
darile catre stat, întretinerea si taxele de scolarizare ale copiilor,
nu mai au ce sa manînce. Sunt specialisti care, în timp ce îti
prescriu o reteta, se gîndesc ca risca sa piarda masa de prînz la
cantina saracilor si sa faca foame, si ei, si copiii lor, pîna a doua
zi.
Sunt cei care, seara, în cazul în care au televizor, îl aud
pe primul ministru explicîndu-le absolventilor de facultate ca nu e nevoie
sa-si ia lumea în cap si sa-si caute de lucru peste hotare, deoarece Guvernul
„face totul” pentru a le asigura un trai decent în România.
În curînd, în acesta „tara a nimanui” se va muri
si de sete. Nu intereseaza pe nimeni. Se emit avertismente colorate din birouri
guvernamentale cu clima si apa de la protocol. Dar – cam atît.
Din pacate, nu se va muri niciodata, pe Dîmbovita, de nesimtire. Oricît
s-ar stradui oamenii politici sa atinga si aceasta performanta. Legea ANI a
fost ceruta, imperativ, de Consiliul Europei. Cu chiu, cu vai, a trecut de Parlament.
Modificata, mutilata si inutila, dar a trecut. Consiliul National de Integritate
se va ocupa de punerea ei în practica. Numele cel mai sonor, sonor cît
o jignire nationala, din acewst Consiliu este cel a Rodicai Stanoiu.
CNSAS i-a dat verdict de politie politica. Ministru fiind, si-a vîndut
o casa catre o firma de stat la un pret de vreo 10 ori mai mare decît
cel al pietei. Ministerul Justitiei i-a mai facut doua sesizari penale, de care
a scapat doar fiindca faptele s-au prescris. Rodica Stanoiu va raspunde de Integritatea
româneasca. Rodica Stanoiu va judeca smecheriile financiare ale oamenilor
politici.
De acum încolo, Rodica Stanoiu va reprezenta o „minima moralia”
a societatii românesti. Probabil ca s-au terminat oamenii nepatati din
tara asta. Pare-se ca onestitatea româneasca a plecat ilegal la munca
peste hotare. Sau, mai rau, onestitatea natinala culege capsuni în Spania.
Miron Beteg
