Am ajuns un popor de savanţi, în căutarea unui document de importanţă rarisimă pentru omenire. Nici actul adiţional la pactul Molotov-Ribbentrop nu a stârnit pe malurile Dâmboviţei o emoţie mai mare ca un banal belet, cum ar zice nenea Iancu. Iată-ne scouteri! Divizii întregi de români caută, cercetează, adulmecă, scenarizează, induc şi deduc, sintetizează şi analizează, construiesc ipoteze şi scanează argumente. Scrisoarea pierdută ori beletul Miţei Baston rătăcit de către Nae Girimea în budoarul Didinei Mazu sunt o nimica toată faţă de ceea ce frisonează, de patru zile, naţia martiră.
Aşa cum este deja cunoscut de toată lumea, într-o emisiune TV, joi, spre miez de noapte, Elena Udrea, de faţă cu moderatorul Gâdea şi analistul Cristoiu, enervată rău, da’ rău de tot, a aruncat în eter marea enigmă a României postdecembriste. Legenda teroriştilor este o simplă bagatelă faţă de un misterios bilet, pe care premierul l-ar fi trimes la Traian (nimeni altul decât Băsescu), în primăvara anului 2005, cu o mică rugăminte. Elena, fată în casă, altfel spus şefa cancelariei prezidenţiale, a pus beletul pe o tipsie de argint, cum se cuvine într-un palat de anvergura celui de la Cotroceni, şi, degrab, a dus misiva cu iz intimist spre destinatar.
Dar să vezi daravelă! Stăpânit de irepresibile porniri justiţiare, cantonat într-un imperativ moral categoric, sfâşiat de drama corupţiei, de la fanarioţi, la Adrian Năstase, insomniac din cauza grupurilor de interese, primul bărbat al ţării a suferit un puseu violent de demnitate, a zvârlit tipsia cu belet cu tot spre galeşa consilieră. Ce dramă, cât aplomb! Numai iuţeala de picior a gazelei a stopat nenorocirea: consemnarea primului accident de muncă la cancelaria prezidenţială, soldat cu rănirea gravă, fizică şi sufletească, a unei serafice funcţionare, în exerciţiul diurn al funcţiunii.
Iată că la aproape doi ani de la consumarea acestui episod terifiant, un fapt ne dovedeşte că memoria feminină este pe cât de infailibilă, pe atât de distrugătoare. Rememorarea televizată a circumstanţelor în care este primit un bilet de favoare (care ne trimite spre lecturile obligatorii din Caragiale, cu al său „Lanţ al slăbiciunilor”) a devenit senzaţionalul eveniment prin care un premier hăituit poate fi, în sfârşit, executat de un preşedinte ce-l are de atâta amar de vreme în cătarea carabinei. Totul e să fie găsit biletul! Destinul României atârnă, iată, de cele câteva rânduri aşternute pe un carton, sub cuvântul, atât de românesc, Traian…
Nu ştiu care va fi deznodământul acestei poveşti. Dincolo însă de datele imediate ale problemei, nu pot să nu constat izul mitocănesc al întregii tărăşenii, scandalul cu damf de mahala, canavaua de pâră ce vine de la o femeiuşcă ghidată exclusiv de hormoni şi ură. Doamne, cât de jos a ajuns politica românească, dacă liderii neamului îşi tranşează socotelile prin intermediul unei fufe în călduri, ce confundă afacerile de stat cu bârfa de şanţ. La fel de penibili mi s-au părut jurnaliştii. Ciolănari nenorociţi, veşnic în căutarea faptelor şocante, ziariştii români stau să se înece în aceeaşi mlaştină cu politicienii.
În ce mă priveşte, nu am nici o speranţă de la Băsescu. Deşi nu se vede, el e la fel de blond ca „arma” din dotare. Apoi, mai cred că un bărbat este liber să se culce cam cu cine pofteşte. Un preşedinte s-ar cuveni să fie cu mult mai grijuliu.
Florin Ardelean
