Titus Tarău este unul dintre cei mai sportivi ai baschetului orădean și românesc. A fost un jucător de glorie al echipei Steaua București și al reprezentativei României. S-a născut la data de 2 martie 1946, în comuna Săcădat (jud. Bihor). A urmat cursurile Liceului „Emanuil Gojdu” din Oradea, unde a început să joace baschet. A avut o carieră prodigioasă, atât la echipa de club, cât și la națională. A jucat pentru reprezentativa tricoloră în perioada 1967-1975, fiind component al echipei care a realizat cea mai bună performanță pentru baschetul masculin românesc, clasarea e locul 5 la Campionatul European de la Helsinki în anul 1967. A fost căpitan al naționalei, evoluând pe postul de pivot. Cu Titus Tarău în echipă, Steaua a realizat câteva rezultate de excepție în acei ani, obținând victorii în fața unor formații de renume ale Europei, cum erau Hapoel Tel Aviv (Israel), Fides Partenope Napoli (Italia), Galatasay Istanbul (Turcia), Spartak Leningrad (fosta URSS), Jugoplastika Split (fosta Iugoslavie) sau Joventut Badalona (Spania).

Stabilit în Capitală, Titus Tarău s-a aflat pentru o scurtă perioadă la Oradea, prilej cu care ne-a acordat un interviu.

Titus Tarău: Într-adevăr, am început să joc baschet în curtea Liceului Gojdu, unde stăteam la internat. Amintirile de acolo nu sunt prea plăcute, mâncarea era foarte slabă. Eu eram înalt și slab, dar eram impetuos și am fost legitimat la Dinamo Oradea. Când am terminat clasa a X-a, am fost selecționat pentru un cantonament la Miercurea Ciuc, unde am fost remarcat de antrenoarea Stela Rusu. Aceasta mi-a propus să mă transfer la Olimpia București, o echipă de Divizia B, cum era Luceafărul la fotbal, reunind juniori din întreaga țară. Am acceptat și așa am ajuns în casa a XI-a să mă mut la București, continuând școala la Liceul „Sfântul Sava”. Acolo l-am avut antrenor pe Alexandru Popescu, care a fost de departe cel mai bun antrenor din baschetul românesc. Apoi am dat admitere la facultate și am intrat la Institutul Agronomic din București. Am fost selecționat la lotul național de juniori, care a câștigat Campionatul Balcanic, devansând Iugoslavia, care era una dintre cele mai puternice echipe ale continentului.

T.T.: De la Olimpia, în Divizia B, am ajuns prima dată la ICEF București, pentru că nu am stat decât un an la Institutul Agronomic și m-am transferat la Institutul de Cultură și Educație Fizică – ICEF București (ulterior IEFS București). ICEF tocmai promovase în Divizia A. Cu ei am jucat și primul meu meci în prima divizie, cu Steagul Roșu Brașov, pe care l-am câștigat. ICEF, cu Mișu Nedef antrenor, dar și jucător, a terminat campionatul pe locul 7. De acolo am fost selecționat la lotul național de seniori. Mi-am câștigat locul în primul „cinci” al naționalei după un meci cu Cehoslovacia. Eram conduși cu 23-4, când antrenorul m-a trimis în teren, iar eu am avut o prestație foarte bună și am prins curaj. De atunci, nu am lipsit din primul „cinci” până în 1975. Am participat cu echipa României la Campionatul European de la Helsinki, unde ne-am clasat pe locul 5. Abia apoi am ajuns la Steaua, când am terminat facultatea.

T.T.: Trebuia să merg la Dinamo, pentru că acolo erau prietenii mei, dar Mișu Nedef, cu care-mi fusese antrenor la ICEF și care jucase o viață întreagă la Steaua, a insistat să merg la echipa stelistă.

T.T.: La Helsinki am fost aproape de o foarte mare performanță, calificarea în semifinale. Am învins atunci Iugoslavia, a fost o victorie imensă. Vă dați seama ce însemna să bați Iugoslavia, care era o echipă de top, cu jucători precum Cosic, Rajkovic, Korac? Toată sala a ținut cu noi în acel meci. Din păcate, am ratat în cele din urmă calificarea în semifinale și ne-am clasat pe locul 5.

T.T.: Cele mai frumoase amintiri sunt meciurile pe care le-am jucat cu Steaua în cupele europene: am obținut victorii de răsunet în fața unor echipe mari din acea vreme: Hapoel Tel Aviv, Fides Partenope Napoli. Îmi amintesc de meciul cu Partenope Napoli, din 1968, pe care l-am câștigat la București, la o diferență de 17 puncte, la Sala Floreasca. A doua zi, ziarul Sportul a scris că Steaua „a oferit un adevărat regal baschetbalistic”. Apoi am plecat în retur la Napoli, unde ne aștepta o sală de 12.000 de locuri, arhiplină. La intrare, suporterii lor au așezat un coșciug pe care era scris numele echipei noastre, Steaua. Jucătorii lui Napoli aveau atunci în caz de victorie o primă de 1.000 de dolari. Pe vremea aceea, cu 1.000 de dolari puteai cumpăra un kilogram de aur! Din păcate, ne-au bătut la o diferență mai mare decât îi bătusem noi la București și s-au calificat ei mai departe. Anul următor, Napoli a câștigat Cupa Cupelor. Am mai avut și alte meciuri mari, cum ar fi cele cu Joventut Badalona sau Barcelona. Barcelona ne-a bătut foarte tare în deplasare, dar noi ne-am revanșat la București, obținând o victorie de palmares, la limită, scor 101-100, a fost un succes remarcabil. La echipa națională, cea mai frumoasă amintire este participarea la Campionatul European de la Helsinki din 1975, când ne-am clasat pe locul 5. Am disputat 232 de meciuri pentru reprezentativa României, dar nu știu câte puncte am marcat, cred că sunt foarte multe.

T.T.: La echipa națională, am colaborat bine cu Gheorghe Novac și Radu Diaconescu, deși în afara terenului nu am vorbit cu ei timp de zece ani, ei erau de la Dinamo. Mi-a plăcut foarte mult să joc împreună cu Radu Diaconescu – a fost un conducător de joc nemaipomenit, cu Gheorghe Oczelak, cu Ekkehardt Jekeli. Acesta din urmă a fost un pivot foarte bun, era un om deosebit, am fost coleg de cameră cu el. A rămas în 1969 în Germania, a fost scandal mare atunci, am fost anchetat, spunându-se că am știut că el vrea să fugă din țară.