Hagiwara Ramona, orădeanca stabilită acum 15 ani în Japonia: „În Hokkaido oricine este binevenit”

De Camelia Busu
Reactualizat la:
4Comentarii
Familia Hagiwara
Familia Hagiwara
A ajuns în urmă cu 15 ani în Ţara Soarelui Răsare doar cu un rucsac cu câteva haine, un sac de dormit, un dicţionar, paşaportul şi câteva fotografii.

Când a plecat din România se numea Ramona Mihiş. Toţi prietenii ştiau că este o împătimită a culturii japoneze. Nu visa decât să ajungă în Japonia. Acum este căsătorită cu un japonez, numele ei este Hagiwara, şi are trei copii minunaţi: Tenri, Yoan şi Alen.

De unde a pornit pasiunea ta pentru Ţara Soarelui Răsare?

Hagiwara Ramona: Pasiunea pentru Japonia a început când aveam 13 ani şi mi-a fost insuflată de profesorul Tiberiu Boroş, un om extraordinar, autodidact, care a învăţat singur limba japoneză. Dânsul a înfiinţat un curs de limba japoneză pentru doritorii de toate vârstele. Cursul a fost susţinut la fosta mea şcoală, Şc. Generală nr. 4, actualmente „Oltea Doamna”, datorită directoarei Nadia Măhăra, profesoara de geografie. Aşa a început totul…

După ’89 accesul la cultură, informaţie a devenit liber şi mă simt norocoasă că am avut această şansă de a învăţa despre Japonia. Domnul Tiberiu înfiinţase şi o organizaţie nonguvernamentală, Fundaţia Nipponica Bihor, în cadrul căreia desfăşura tot felul de programe culturale a căror actori eram noi, „elevii de la cursul de limba japoneză”.

Programele constau în poezii japoneze haiku, cântece din folclorul japonez, confecţionarea figurinelor origami etc. Am participat la tot felul de evenimente chiar şi la Ambasada Japoniei de la Bucureşti. Pentru mine dragostea pentru Japonia devenea din ce în ce mai mare, făcea parte din mine, şi aşa am început să-mi făuresc un nou vis, visul de a merge în Japonia. Acest vis a devenit realitate dupa 10 ani, când am terminat facultatea, la 23 de ani.

Cum l-ai cunoscut pe soţul tau?

Pe soţul meu l-am cunoscut în Hokkaido acum 15 ani. Eram „nou-veniţi” la o organizaţie, el ca şi constructor-arhitect, eu ca şi voluntară. Organizaţia Kyodo Gakusha din localitatea Shintoku de pe Insula Hokkaido are un specific: a fost creată pentru oamenii cu deficienţe de integrare în societate, deficienţe fie de comunicare, fie de învăţare, pâna la handicap sever cum ar fi autismul.

Domnul Nozomu Miyajima a faurit acest loc, „casa” pentru oricine, unde, fie că eşti „normal” fie că ai „mici probleme” sau „mari probleme”, poţi locui şi lua mesele regulat cu condiţia să munceşti în ritmul tău, nu cu restricţii şi frică, ci din propria voinţă, primind lunar salar, dar nu prea mare.

Ar fi multe de povestit despre această organizaţie, despre care eu nu am ştiut prea multe când am aplicat să merg la ei ca şi voluntară, dar am descoperit pe parcurs o mulţime de lucruri uimitoare, a fost o experienţă extraordinara din care am învăţat foarte multe.

ramona-in-japonia-17

Soţul meu în schimb ştia multe detalii despre organizaţia respectivă de la o conferintă unde, tatăl domnului Nozomu Miyajima a ţinut un discurs despre această organizaţie. Soţul meu s-a hotărât să ajute la construcţia unei clădiri din incinta organizaţiei respective, să lucreze cu aceşti oameni cu deficienţe.

Pe mine şi pe soţul meu ne-a unit muntele. Între „nou-veniţii” din organizaţie, pe lângă mine şi soţul meu, mai erau un francez şi alţi tineri japonezi. Eram o gaşcă super, ne înţelegeam de minune. Luam mesele împreună, lucram împreună, seara ne adunam la cantină si povesteam, cântam, purtam tot felul de discuţii pe orice temă, plănuiam unde să mergem în weekend.

Totul era excelent dar îmi lipsea mersul pe munte. Pasiunea pentru munte e una mai veche, din liceu îmi plăcea să colind potecile de munte şi să mă aventurez prin peşteri. Voiam cu disperare să văd un vulcan activ, să urc măcar un munte, căci în zona unde eram eu eram înconjurată de munţi. Soţul meu era cel care avea experienţă în acest domeniu şi el mergea adesea la munte. Aşa că uneori mă lua cu el în ture prin munţii din imprejurimi. Aşa a început prietenia noastră, care până la urma s-a finalizat în căsătorie.

De câţi ani trăieşti în Hokkaido?

Anul acesta în august se vor împlini 15 ani. După ce am absolvit Facultatea de Sociologie din cadrul Universităţii Oradea, am hotărât să-mi urmez visul, sprijinită şi îndrumată de prietenii din jur, cărora le mulţumesc din suflet. Aşa că m-am înscris într-un program de voluntariat la o organizaţie din Hokkaido, Japonia. Programe de voluntariat erau în trei părţi ale Japoniei şi nu ştiam ce localitate să aleg. Am luat harta Japoniei în mână şi am numărat până la 10. Cand am ajuns la 10 eram cu degetul arătător pe regiunea Hokkaido. Un fel de tragere la loz în plic, sau soarta…

Astfel, cinci ani am locuit în oraşul Shintoku, undeva în mijlocul insulei, şi toamna aceasta vor fi 10 ani de când locuiesc în oraşul Kutchan, o regiune turistică renumită pentru schi şi “powder snow” . Orăşelul se întinde la poalele Muntelui Yotei, un munte care seamana cu Mt. Fuji. De aceea este şi supra numit Muntele Ezofuji, adica muntele Fuji al insulei Ezo (denumirea veche a Insulei Hokkaido).

Cum te-ai acomodat cu diferenţele de cultură şi civilizaţie?

Cultura japonezilor este extraordinară, eu am fost tot timpul o admiratoare a culturii japoneze. Poate din acest motiv eu zic că nu am avut probleme de adaptare. Dragostea pentru cultura japoneză mă face să trec uşor şi peste “micile greutăţi” pe care le întâlnesc uneori trăind aici. Vreau neaparat să menţionez că, fiind departe de ţara mea natală, am început să iubesc din ce în ce mai mult România şi obiceiurile noastre tradiţionale. Găteam mereu mâncare romănească atunci când eram de servici la cantină, când aveam ocazia cântam la chitară cântece de munte, piese renumite de la Pasărea Colibri şi altele, le arătam celor din jur poze din România.

Foarte mulţi japonezi mă întrebau despre ţara mea şi eram foarte încântată să le înşir tot ce e frumos şi bun în România. Japonezii în general nu ştiu foarte multe despre România, în afară de Nadia Comăneci, Dracula, Ceauşescu, Gheorghe Hagi, ştirile rele despre ţara noastră nu ajung până în Arhipelagul Japoniei. Foarte rar apar la TV emisiuni sau ştiri despre România.

Un alt motiv pentru care mi-a fost uşor să mă adaptez la cultura de aici este că în Hokkaido e o oază de mai multe culturi adunate, combinate de peste tot, obiceiuri foarte interesante. Vreau să menţionez că pe această insulă, a doua ca mărime din Japonia, japonezii de pe alte insule ale arhipelagului au migrat începând cu secolul XV, aducând cu ei tot felul de obiceiuri din zonele de provenienţă. Pe lângă aceasta, insula Hokkaido adăposteşte şi o cultură extrem de veche, cea a populaţiei băştinaşe Ainu, care trăia în triburi. Au fost asimilaţi de japonezi şi au avut multe de suferit din această cauză, însă acum cultura lor este promovată şi protejată de statul japonez. Limba şi tradiţiile lor sunt foarte diferite de cele japoneze, chiar şi trăsăturile fizice diferă foarte mult. Ainu este una dintre cele mai vechi populaţii de pe glob.

ramona-in-japonia-1

La acestea se adaugă şi influenţele culturii europene, vestice. În Hokkaido sunt multe ferme de animale, fabrici de lactate şi mai mult, găseşti brânzeturi renumite, la acelaşi nivel cu cele din Franţa şi Italia. Şi mezelurile fabricate în Hokkaido sunt după reţete nemţeşti. Sunt mulţi “nou-veniţi” şi pot să spun că Hokkaido e foarte deschis la orice e nou şi oricine e binevenit.

Un alt motiv care de altfel îmi alină dorul de casă este faptul că natura de aici este similară cu cea din Europa. În Hokkaido natura este extrem de frumoasă, mari lanţuri muntoase, râuri curate, păduri sălbatice cu animale, floră de tot felul, aer curat, multe arii protejate. Clima este temperată, cu patru anotimpuri, puţin mai rece decât în România. Aici iarna durează mai mult, din noiembrie-decembrie până la sfârşitul lui martie, începutul lui aprilie. Umiditatea este scăzută faţă de celelalte părţi ale Japoniei, verile sunt răcoroase. Orice japonez îşi doreşte ca măcar o dată în viaţă să călătorească pe insula Hokkaido.

Din punct de vedere al civilizaţiei nu am avut probleme, doar că au prea multe reguli zic eu. Mai puţină libertate decât avem noi românii. Japonezii sunt un popor foarte civilizat. E foarte uşor să te adaptezi din moment ce totul este bine organizat. Datorită calamităţilor naturale care sunt la ordinea zilei în Japonia, au un sistem de organizare foarte bine dezvoltat şi functionează extraodrinar. Ei sunt un exemplu demn de urmat pentru întreaga lume.

ramona-in-japonia-15

Japonezii au multe calităţi, pe care, în opinia mea, şi românii le au (unii le uită doar): curăţenia, răbdarea, calmul, respectul pentru cei din jur, corectitudinea, modestia, haărnicia etc.

Despre curăţenie şi cum se păstrează ea e simplu: nu au coşuri de gunoi decât în marile magazine. Am fost uimită pentru că eu bănuiam că o ţară în care este bine păstrată curăţenia trebuie să aibă coşuri de gunoi la toate colţurile străzii. Dimpotrivă, japonezii nu au coşuri pe stradă, ci pungi de gunoi în buzunar. Fiecare îşi duce gunoiul cu el acasă, fiecare este responsabil pentru gunoiul pe care îl produce. Aşa sunt educaţi de mici.

Răbdarea, respectul le întâlneşti peste tot, fie în trafic, fie că stai la coadă la casa din magazine, fie că aştepti la medic pentru consultaţie, dar mai ales în mijloacele de transport în comun, parcuri etc. Lumea îşi aşteaptă cu calm rândul, nu se împinge, nu strigă, nu se enervează, nu vorbeşte urât.

Un alt lucru care mă uimeşte este că nu se atinge nimeni în general de lucrurile care nu-i aparţin. Nu ştiu cum e în oraşele mari ale Japoniei dar aici unde stau eu, dacă uiţi cheile de la maşină în contact nu e nici o problemă, nu o fură nimeni. Daca ţi-ai uitat telefonul sau portofelul undeva, nu trebuie să cauţi prea mult sau şi dacă vii peste câteva ore le găseşti acolo unde le-ai uitat. Dacă cineva ţi-a greşit cu ceva vine să îşi ceară scuze. În general te simţi în siguranţă în societatea japoneză.

Având în vedere că lucrezi la şcoala gimnazială din Kutchan, Kutchan Junior High School, cum este sistemul de învăţământ japonez faţă de cel românesc?

Nu ma simt în măsura să compar cele doua sisteme de învăţământ pentru că nu le cunosc în totalitate. Nu mai sunt la curent cu tot ce este în învăţământul din România. Şi nici nu cunosc îndeajuns sistemul de învăţământ japonez. Eu lucrez la şcoala gimnazială cu jumătate de normă ca şi cadru didactic de sprijin, nu ca şi profesoară cu normă întreagă. Pot însă povesti ce am vazut eu în şcolile cu care am avut tangenţă însă nu pot să spun că este la fel în toată Japonia. Aici diferă sistemul de învăţământ şi de la o regiune la alta.

Un lucru extraordinar este curăţenia în şcoli şi cum se păstrează aceasta. Nu este femeie de servici sau alt personal care să facă curat în şcoală. Curăţenia este făcută de elevi şi cadre didactice, începând de la directorul adjunct şi secretară, până la diriginte şi elevi din toate clasele şcolii. Se fac echipe nu pe clasă, ci pe şcoală, aşa că de obicei curăţenia se efectuează cu elevi de diferite vârste, din diferiţi ani de studiu, iar cadrele didactice care coordonează echipele de elevi nu neaparat predau la elevii respectivi. Curăţenia se face pe coridoare, în cabinetele de chimie, fizică etc. plus toalete, treptele şcolii, intrarea în şcoală, peste tot. Echipele se schimba la un interval de o săptămână.

Ce am mai observant este că nimeni nu întârzie la ore. Elevii trebuie să stea în bancă înainte cu 2 -3 minute de a suna clopoţelul, chiar dacă profesorul nu vine.Ceea ce de obicei nu se întamplă. Orele se desfăşoară în mai multe feluri. Profesorii oferă elevilor şansa de a comunica între ei, de a schimba idei, formând grupe. Sunt multe activităţi interactive la clasă. În acest fel discuţiile în grup pe o anumită temă îi face pe elevi să fie activi, să accepte modul de gândire al celor din jur, dar şi să-şi exprime punctul propriu de gândire.

La orele de matematică, de exemplu, se formează grupe cu elevii care înţeleg problemele şi li se dă probleme cu un grad de dificultate mai ridicat spre rezolvare, iar elevii care întâmpină dificultăţi şi care au nevoie de ajutor, sunt luaţi separat şi un alt profesor de matematică se ocupă de ei explicându-le încă o dată şi exersând cu ei pînă înţeleg.

La orele de educaţie fizică, vara au ore de înot. Pentru mine a fost foarte interesant să văd cum fac exerciţiu de salvare în caz de inundaţii sau tsunami. Pentru aceasta elevii sunt lăsaţi să intre în bazin cu hainele pe ei, ca să-şi dea seama cât de greu e să înoti în acest caz. Li se dau flacoane sau alte lucruri ca să le folosească şi să încerce să se salveze. Normal că totul e sub supraveghere şi li se dau instrucţiuni, dar în general sunt lăsaţi să descopere singuri calea de a se salva. Tot la orele de educaţie fizică, au ore de schi iarna. De menţionat că pârtia e la doar 2-3 km de şcoala gimnazială, iar elevii au gratuitate la lift, totul e asigurat de primărie.

Cadrele didactice se implică foarte mult în munca lor, o munca enormă. Eu lucrez la jumate de normă, doar 5 ore şi jumătate pe zi ceea ce este foarte uşor, în comparaţie cu un cadru didactic cu normă întreagă, care vine la şcoală la 7:30 dimineaţa şi se întoarce acasă seara, cel mai devreme la ora 18:00, unele cadre didactice după orele 19:00, 20:00 sau chiar mai târziu. După orele de predare care se termină de obicei la 15:30, elevii (aproape toţi) şi profesorii (toţi) au activităţi de club sportive sau de artă, care nu sunt în programă şi care nu sunt plătite, ci o fac voluntar. Sunt activităţi care se desfăşoară şi în weekend-uri, când nu sunt ore de şcoală. La fel şi în vacanţe. Prin urmare şcoala e deschisă zilnic tot anul, în afară de Anul Nou şi trei zile în luna august. În vacanţele de vară au întreceri sportive, meciuri, tot felul de concursuri şi campionate, aşa că elevii merg la şcoală zilnic. Lipsesc doar daca au motive întemeiate. Aşa este dezvoltat spiritul de echipă, le este dezvoltat armonios organismul. Însă timpul petrecut cu familia este foarte puţin. În general părinţii sunt foarte mulţumiţi de aceste activităţi. Copilul e supravegheat de cadrul didactic şi e de acord ca el să stea la şcoală până la ora 18:00 pentru că şi părintele la rândul său lucrează până târziu.

Consideri că după atâţia ani ai fost acceptată în societate sau eşti tratată diferit?

Da, consider că sunt acceptată în societate pentru ceea ce sunt, şi cred că oricine ar fi acceptat dacă ar fi în locul meu. Le sunt foarte recunoscătoare japonezilor pentru acest lucru şi le mulţumesc pentru că m-au acceptat aşa cum sunt, cu calităţi şi defecte, că mi-au dat şansa să fiu eu însămi.

Normal ca am şi experienţe de alt gen, când simt că lumea se uită mai “altfel” la mine. Mă refer la persoanele necunoscute sau la persoanele pe care le întâlnesc prima dată. Însă din momentul în care încep să vorbesc în limba japoneză cursiv dispare orice crispare de pe faţa lor şi vorbesc foarte natural cu mine. Japonezii sunt foarte buni ascultători. Ei te asculta cu mult interes dacă vrei să vorbeşti, vorbesc foarte puţin despre ei, nu se laudă în general, vorbesc politicos. M-au acceptat să lucrez până şi la şcoală, ceea ce este o raritate, nu poţi intra uşor în sistemul lor de învăţământ.

Adesea prietenii japonezi îmi spun că ei cred că România e o ţară superbă şi că românii trebuie să fie toţi la fel ca mine, şi înşirau ei toate calităţile mele. Pe cele rele nu le spuneau, nu-mi căutau defectele. Aşa sunt ei în general, caută calităţile omului şi te laudă ca să ai încredere în tine. Sunt extraordinari aceşti oameni şi datorita lor m-am regăsit pe mine. Pot să spun că e ca şi cum m-am născut din nou. Japonezii mi-au dat şansa să o pornesc de la zero. E ca şi cum i-ai da calculatorului un “refresh” ca să funcţioneze mai bine. Şi oamenii au nevoie de un refresh din când în când, sau de o pauză, o deconectare de la ritmul zilei. Îţi împrospătează mintea, sufletul, şi-ţi dă elan.

Am ajuns în Japonia doar cu un rucsac cu câteva haine, sac de dormit, un dicţionar, paşaport şi câteva poze dragi de acasă. Pe lângă lucrurile puţine, aveam cu mine doar un bagaj de cunoştinţe, multe amintiri frumoase de acasă, multă dragoste insuflată de familie şi de prieteni, un elan nebun care nu ştiu de unde l-am însuşit. Eram însă cuprinsă şi de griji pentru că ajunsesem într-o lume cu totul necunoscută şi nu cunoşteam pe nimeni. A fost o experienţă unică şi care m-a întărit.

Vreau să vă spun că studiile şi tot ce am realizat acasă a trebuit să le pun de-o parte şi să-mi construiesc un nou profil, un nou C.V. După atâţia ani de scoala şi muncă, efort depus acasă, mi-am dat seama că nimeni nu le ia în considerare, ci lumea mă apreciază dupa ceea ce fac zilnic. Aşa că făceam cum credeam de cuviinţă şi am câştigat încrederea celor din jur. Am început să învăţ tot mai multă japoneză şi am reuşit să fac chiar şi glume, să întreţin o atmosferă veselă pe unde mergeam, iar ca şi voluntar îi ajutam la orice aveau nevoie. Am fost acceptată foarte uşor în rândul lor. După ce m-am căsătorit am fost acceptată şi de autorităţi, care la vremea aceea ( poate şi acum) erau destul de severe cu străinii. Acum, după atâţia ani, pot să afirm că nu am nici o problema de acceptare şi nu mă tratează nimeni “altfel” sau “diferit”.

Ai trei băieţi minunaţi. Au învăţat limba română? Le place să vină în România?

Am trei băieţi de 13 ani, 10 ani şi respectiv 3 ani. Sunt născuţi în Japonia. Mergem cam rar acasă pentru că trebuie să recunosc că suntem departe. Copiii vorbesc doar puţin limba română şi asta este din vina mea. Eu cu soţul meu vorbeam la început în engleza şi puţin în japoneză. Cunoştinţele mele de limba japoneză asimilate în România erau la nivel de începător, însă lucrând ca şi voluntară la organizatia Kyodo Gakusha, în timp foarte scurt am reuşit să îmi îmbogăţesc vocabularul şi să vorbesc tot mai mult în limba japoneză. Cu soţul comunicam din ce în ce mai mult în japoneză.

După ce s-au născut copiii am încercat să trec pe limba română, însă când era soţul meu acasă sau alte persoane în jurul meu, vorbeam în limba japoneză. Prin urmare, vorbeam tot mai mult japoneza şi doar din când în când, scurte propoziţii sau doar cuvinte în limba română. Cel mai mult foloseam româna când le cântam cântece pentru copii, când ne jucam sau desenam. Cu cât creşteau copiii mai mari şi i-am dus la creţă, grădiniţă, şcoală, şansele să vorbim limba română s-au mai împuţinat. Cu toate ascestea copiilor mei le place foarte mult în România, îi iubesc pe bunici şi sunt dornici să înveţe limba română. Dacă am putea să mergem mai des în România am învăţa şi mai repede, însă din păcate suntem la 10.000 km distanţă, cu trei avioane e greu drumul şi costisitor.

Hagiwara Ramona

– Născută în Oradea
– Studii: Lic. Pedagogic I. Vulcan Oradea, Facultatea de Sciologie Univ. Oradea
– Membră a Clubului de Speleologie Cristal Oradea, în care a activat 10 ani
– A lucrat patru ani la o gradiniţă în Tileagd
– A fost animator în tabere de copii
– În prezent cadru didactic de sprijin la Şcoala Gimnazială din Kutchan Hokkaido
– Căsătorită, trei copii



4Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !

versiunea HTML a comentariilor