Corneliu Crăciun reuşeşte să adune în acest volum poemele cuprinse în cărţile tipărite de Viorel Horj în timpul vieţii şi altele risipite prin reviste şi ziare, poeme grăitoare şi nu se ştie de ce au fost neglijate, omise, de autor.
Eu am fost prieten cu Viorel Horj şi pot mărturisi că uneori se entuziasma de propria-i poezie, recitând cald şi clar, căzând apoi într-o suspectă neîncredere, chiar nepăsare: valurile vieţii, incertitudinile clipelor…? Oricum, Viorel Horj a fost o prezenţă poetică virilă, fără tăgadă, fără dubii în ochii cititorilor săi, nu puţini, căci gusturile diferă şi toţi avem lectorii noştri care ne îndrăgesc, suntem aproape de inima şi de cugetul lor.
Îmi permit să citez din două poezii publicate în „Familia” şi „Crişana Plus” şi nu pricep lipsa de opţiune a autorului de a nu le introduce în nici unul din volumele antume: „O zi obosită / o zi ca altele / un pocnet al nervilor / pistol cu surdină”… (Familia, februarie 1996). Sau aceste versuri premoniţiale din poezia Drum, publicată în „Crişana Plus” din 2-8 februarie 1996: „Presar pomada lumii, creştineşte / Şi-mi pun zidit în fulgere de smalţ, / Pe bolovanul care mă loveşte / Piciorul-nsângerat şi mă înalţ. // Sporeşte golul sub o altă treaptă / Grăbesc, însângerat şi înnoptat / S-ajung în vârful unde mă aşteaptă / Fantoma celui ce m-a aşteptat”.
Corneliu Crăciun a alcătuit o lucrare care nu se putea împlini fără dăruire, fără prietenie şi fără convingerea că Viorel Horj este un poet care trebuia recuperat integral. Ce acolade humoristice, pline de spontaneităţi, mai rosteşti tu, Viorel Horj, acolo sus, şi cu ce fel de zâmbete ne priveşti…? Vedem icoane profund serioase, aproape crispate, dar eu cred că stelele au inimi, că stelele ştiu să zâmbească, le cercetăm cu ochii mari, luând seama la seninătatea feţelor lor vesele, de la începutul lumii…
Ion Davideanu
