O nouă afacere de corupţie, un nou scandal stau şi ne delectează lecturile de
tranziţie. Orice am atinge, oricum ne-am învârti şi oriunde am ajunge, ca un făcut,
corupţia se leagă de român aproape fatal, prin destin carevasăzică, într-un concubinaj
în care nu ştii ce e mai mare.
Pofta sau păcatul? Pentru că suntem un popor fără acces la metafizică, dar
dibace în eresuri, legende şi poveşti, bag sama că ni se întâmplă ruşinea în
mod natural, cam ca în Povestea poveştilor, a lu’ Creangă.
Orice semăna hâtrul ţăran pe ogorul ce-l avea în stăpânire, din porunca Sfântului
Petru, în loc de fasole sau cucuruz creşteau măreţe tulnice, ca să folosesc
şi eu un ocoliş tocmai bine venit pentru a nu da în vileag cuvântul cela, care
defineşte inadmisibil dar concis singura podoabă masculină capabilă să stârnească
admiraţia oricărei cucoane.
Pe la noi, corupţia suferă de priapism. Nici o lege, nici un leac nu o scot
din erecţia milenară. Scandalurile se ivesc unele după altele, într-o metastază
a unei societăţi purulente.
Politica, o calamitate. Alternanţa la guvernare nu e decât o abureală pentru
creduli. De fapt, singurul fapt real care se petrece are loc la gura butoiului
cu marmeladă. Noii veniţi alungă muştele grase, verzui şi puturoare, pentru
a face loc altora, flămânde şi sprintene. Nu politicile publice, strategiile
şi doctrinele definesc clasa noastră politică, ci, exclusiv, rapacitatea.
Fiecare campanie electorală este o ţeapă şi fiecare perioadă de patru ani,
ca interval al guvernării, un tun. O diferenţă există, totuşi, între urgiile
pesediste şi jafurile de coaliţie. Primele au o anume discreţie, ceea ce le
face, fireşte, şi mai perfide, iar ultimele se evidenţiază prin clamorile cotidiene,
prin spectacolul poalelor în cap, pe care îl exersează cu cinism şi neruşinare
„amicii” de chiolhan.
Cum spunea Preşedintele-etern-june-prim, aliaţii îşi ţin corupţia în poală,
chiar la masă, mereu jucăuşă, gata de intromisiuni, ba în biata economie, fără
jenă şi chiloţi, ba în gingaşa justiţie, atât de pofticioasă la perversiuni.
Ceilalţi o ţineau în bucătărie, ca pe o gospodină harnică, ferită de privirile
presei, măiastră în a prăji la foc mic afaceri în suc propriu, pentru aroganţi,
prostalăi şi imensa clientelă.
Dar indiferent de cine a fost la putere, mai atenţi la aparenţe sau dezinhibaţi
sadea, guvernările au secretat corupţie, într-un fenomen izbăvitor al unor juisări
ministeriale abundente, cât pentru a inunda nivelul de trai al românului.
La fel stăm în fotbal. Tocmai s-a încheiat campionatul. O ordinărie, un bisnis
ce nu mai are nimic în comun cu sportul, dar mai ales o faună de infractori
agramaţi, cu celebritate de gangsteri, acompaniaţi de galerii ce nu mai au mult
pentru a deveni trupe de asalt, miliţii la comanda unor despoţi primitivi. Excelent
editorialul semnat de Ovidiu Nahoi, în Evenimentul zilei, din 9 iunie, cu titlul
„Opriţi-l, opriţi-l acum!”.
Îndemnul imperativ se referă la Gigi Becali, cel care „cu crucea în mână şi
binecuvântat de soboare răspândeşte în societate ura, violenţa, intoleranţa,
rasismul”, folosindu-se de bani, de imens de mulţi bani negri, cu care cumpără
orice şi de un tupeu căruia i-a căzut victimă chiar Traian Băsescu (de nu cumva
este o diabolică şi mortală capcană!).
De unde pornesc toate acestea? Ce anume le face posibile? Care e viciul de
construcţie al neamului? Din ce izvor al minunilor susură corupţia? Poate că
din sentimentul românesc al interogaţiei. Din banalul şi nevinovatul „mie ce-mi
pică?”…
Florin Ardelean
