Dar zic:
Revista de cultură „Familia”, fondată de Iosif Vulcan acum 100 de ani, a alipit-o Bibliotecii Judeţene „Gheorghe Şincai” ca pe o fițuică oarecare. Centrul de conservare si promovare a culturii tradiţionale Bihor l-a legat de Şcoala „Francisc Hubic” inventând Centrul de Cultură al Judeţului Bihor. Acum vrea să lipească două complexe muzeale, respectiv Muzeul oraşului Oradea – Complex Cultural şi Muzeul Ţării Crişurilor – Complex Muzeal, într-o curată nebunie, evident cu scop administrativ, acelaşi motiv pentru toate mutaţiile din cultură. Şi ca şi când nu ar fi fost destul, pune sub aceaşi umbrelă administrativă şi teatrele cu Filarmonica, unificându-le într-o singură entitate juridică şi trecând artiştii pe contracte de angajare pe perioadă determinată.

Formezi comisii pentru a rezolva comasarea instituţiilor, când de fapt sarcina acelor oameni este de a inventa struţo-camila care să poată funcţiona cu un singur cap și cinci picioare, fără să te gândești la consecințele pe termen lung. Vezi doar cifre, nu vezi oameni. Aplică acelaşi sistem dur al corporațiilor pentru care targetul este profitul cu costuri cât mai mici. Dar cum bine știm, cei care am lucrat în astfel de corporații, nimic nu se poate aplica copy-paste fără să ții cont de context și de faptul că îl aplici într-o ţară cu salarii infinit mai mici, cu protecție socială de necomparat faţă de ce se întâmplă în vest. Stai şi te întrebi, când va trece acest uragan peste cultura orădeană ce va rămâne în urmă?

Nu e destul că ușile sălilor de spectacol au fost închise atâta timp, că artiștii trăiesc în incertitudine de mai bine de un an? Cum să joci de acum înainte în condițiile astea? În teatru se lucrează cu mintea, cu sufletul, cu starea, cu emoţia… Nu bine s-a renunţat la şase tineri actori, prin plecarea lor fiind date peste cap mai multe spectacole, că acum trebuie să stea cu sabia lui Damocles deasupra capului actorii care şi-au dedicat o mulțime de ani din viaţă scenei orădene, actori care au adus premii prin spectacolele jucate, care au creat reputația unui colectiv valoros.

Pentru a avea o stagiune de calitate trebuie să investeşti. Dar „produsul finit” e hrană pentru suflet, fiecare spectacol e unic. Teatrul emoţionează, educă, cizelează, spune poveşti care dau de gândit. Şi în spatele spectacolelor sunt zeci de oameni care pun suflet, pun pasiune şi au acasă familii, au nevoie de o siguranţă, nu de un trai de la un an la altul, de la un proiect la altul.

Ce se întâmplă acum, aici, cu instituțiile de cultură, e ca și cum ai intra cu bocancii plini de noroi pe covorul roşu din foaier, în cadenţă proletară. Şi adevărul e că nu prea ai de ce să te miri, în condiţiile în care pe Marele Unificator nu l-am văzut niciodată la un spectacol de teatru, la un concert simfonic sau la un vernisaj. Nu ai cum să empatizezi cu ceva ce nu ai văzut şi trăit, nu ştii ce înseamnă. Calculele pe hârtie sunt simple. Dar dincolo de cifre sunt oameni, sunt artişti. Trăim un experiment trist al cărui efect ireversibil îl vom vedea în timp. Ce mai putem face este, ca spectatori, să îi susţinem pe artişti cu aplauze în sălile de spectacol. În relaţia lor directă cu publicul nu poate interveni nimeni, e emoţie pură!

[eadvert]