Ea nu bântuie ca vântul, ca ploaia… Ea se insinuează, se instalează ca ceața, dintr-o vaporizare a memoriei celor care ne aflăm în suspensie, la suprafața solului, năpădiți de evenimente mici, diurne, moi, care nasc o tină sufletească, plină de comoditate și candoare. Așadar, mulți dintre oamenii care au realizat evenimente, lucruri importante pentru noi și ceilalți „se uită”; că s-a mers până acolo că am așezat uitarea între legile active ale vieții noastre. Unul dintre acești „uitați” de orădeni, a închis ochii în urmă cu câteva zile, la București, cu identificare corectă Emanuel Enghel, scrisă cu marker pe un bilet lipit pe sacul de plastic negru, oferit gratuit tuturor victimelor Covidului.

Ferparul de față vrea să amintească și să așeze la locul cuvenit memoria unui om cu o biografie asemănătoare multora dintre cei așezați de istorie în generațiile circumscrise ultimului război mondial și mai ales, în tulburata „epocă de aur”; căci prin naștere și moarte, el a fost trăitor în toate. Vede lumina lumii în 1925 la Vaslui, într-o familie cu tată german și mamă englezoaică. Abia împlinise un an când tatăl lui moare. E dat în grija bunicilor și ei cu note etnice cosmopolite: domnul englez, doamna irlandeză. Amintim în treacăt că între cele două războaie mondiale, România era o țară atractivă pentru tinerii europeni, prin dezvoltarea sa economico-socială. Pentru înțelegerea celor tineri, privind într-un fel de oglindă retrovizoare a perioadei pe care o trăim astăzi. În 1941, bunica moare iar bunicul se refugiază în India, pentru că la noi se desfășura din plin rebeliunea legionară. Emanuel ajunge la București, la una dintre surorile mamei. Viața lui se schimbă; urmează școlile corespunzătoare vârstei, ajunge la un liceu militar și se remarcă ulterior ca un ofițer cu carieră larg deschisă. Până în 1958, când zodia îl ajunge din nou și este trecut în rezervă, pe motivul capital că „are rude în străinătate”.

Între timp i se dă dreptul să facă filologia la fără frecvență.

Se căsătorește și vine la Oradea, unde începe o carieră strălucită în domeniul culturii. Urcă treptele administrative ale domeniului, ajungând în 1962 secretar al Comitetului Regional de cultură Crișana, organ nou creat. În 1964, împreună cu mai mulți intelectuali din presă și universitari orădeni, alcătuiește ceea ce se numea „grupul de inițiativă” al organizării Centenarului Revistei „Familia” – 1965, un proiect de mare risc în acea perioadă, care, surprinzător, se aprobă de către București. De aici, grupul se mobilizează și mai puternic și adaugă un alt proiect, mai ambițios: realizarea unei case memoriale, care este astăzi o instituție adevărată – Muzeul „Iosif Vulcan”. „Finit coronat opus” se realizează într-o adevărată și prestigioasă manifestare națională, la Teatrul de Stat, ceea ce cu un an înainte nu se putea crede: lansarea primului număr, seria a V-a, al Revistei „Familia”. În 1968, după îndelungi tratative, face parte din grupul care preia Palatul Baroc, unde se organizează „Muzeul Țării Crișurilor”! Între 1968-1972 devine directorul Teatrului de Stat. Este promovat în Ministerul Culturii, la Direcția Teatrelor, unde cineva își aduce aminte „că are rude în străinătate” și este îndepărtat…

Funcțiile ulterioare, multe și mărunte, îl duc în 1986 la o pensionare „la cerere”.

De aici în colo scrie studii, piese de teatru, publică în reviste și ziare, ține conferințe, predă la universitate și scrie o carte despre activitatea sa, unde Oradea ocupă un loc important: „Norocul îi ajută pe cei îndrăzneți…”

Are doi copii: Eugen – inginer la Freiburg, în Germania și Emil – subinginer în construcții la București.

Emanuel Enghel (1925 – 2021) nu s-a rupt de Oradea niciodată. Urmărea viața culturală mai dedicat decât cei de-ai locului și trimitea periodic articole pentru presa locală, în special „Crișana”, care l-a găzduit întotdeauna cu respect. În urmă cu o lună, când revista „Familia” era sub lupă, a sesizat două fapte care l-au supărat. Cel dintâi era faptul că se intenționa ca noua echipă să rupă ideea de continuitate a prestigioasei reviste, botezând-o „seria a VI -a”. El a motivat că numai marile războaie sau calamitățile sociale au „născut” nefiresc seriile de apariție, aproape biseculară. Și cel de-al doilea, că se vrea „privatizarea” revistei, ca „marcă”, ceea ce spunea el, ar întrece „privatizarea” cu câțiva ani în urmă a moștenirii spirituale a lui Arsenie Boca.

Cum în acea perioadă eram legat de pat cu perfuzii și măști de oxigen ce mă apărau de coronavirus, n-am putut să-i confirm sau să-i infirm nici una dintre supoziții, pentru că nu eram informat de niciunele. Dar i-am promis că îi voi comunica imediat ce voi ieși din spital…

Și-acum, când am aflat, n-am cui spune….

Mircea Bradu