În actualul context global, dominat de o complexitate în creștere, ne-am aștepta ca luptele de influență și putere dintre numeroșii actori ai planetei să țină mai puțin de teatrele de operațiuni militare și mai mult de diplomație, respectiv de analize, de viziune, de nuanțe. Din păcate, războiului ruso-ucrainian, care a trezit atâtea temeri cu precădere în rândul popoarelor învecinate, i s-a adăugat un nou conflict regional, cel israeliano-palestinian, din Orientul Mijlociu, declanșat prin atacul grupării Hamas asupra Israelului, la data de 7 octombrie anul curent.

[eadvert]

Acest din urmă conflict, care tulbură și mai mult decât precedentul ordinea mondială, își are rădăcinile în secolul al XIX-lea, odată cu apariția mișcării sioniste, care revendica dreptul poporului evreu la o patrie. Căderea Imperiului Otoman, în urma primului război mondial, a creat un vid de putere, ce a determinat redesenarea granițelor din Orientul Mijlociu. Când la sfârșitul acestui proces a apărut statul Israel (1948), tensiunile în regiune au luat amploare. Simpla existență a acestui stat nu a fost niciodată acceptată de statele arabe din regiune, care au generat numeroase conflicte armate, ce au creat cadrul favorabil unor extinderi teritoriale ale statului Israel, în ciuda unei inferiorități numerice flagrante a armatei sale.

Un astfel de conflict a fost și Războiul de Șase Zile, cel ce a adus față în față armata Israelului și alianța formată din statele arabe Egipt, Iordania și Siria. Conflictul s-a finalizat cu ocuparea de către Israel a Cisiordaniei (un teritoriu de 5.400 de kilometri pătrați și aproximativ 900.000 de locuitori, 97% dintre ei palestinieni, unde cele mai bune terenuri sunt deținute de coloniști evrei) și a Fâșiei Gaza (1.000 de kilometri pătrați și aproximativ 600.000 de locuitori, palestinieni), ambele deținute până în 1994. După aceea, negocierile dintre Israel și OEP (Organizația pentru Eliberarea Palestinei) au dus la un acord de autonomie limitată pentru palestinienii din Gaza și o mare parte din Cisiordania, ambele teritorii așteptând un statut definitiv.

În 1988, Iordania a renunțat la legăturile sale cu Cisiordania, permițând OEP să declare un stat palestinian independent. OEP acceptă Rezoluția 242 a ONU, care recunoaște dreptul Israelului de a exista. În 1992, odată cu venirea la putere a coaliției laburiste a lui Yitzhak Rabin, s-au făcut progrese în direcția păcii. În același timp, Hamas, grup islamist palestinian acuzat de numeroase atacuri antievreiești soldate cu zeci de morți, s-a opus oricărui acord cu Israelul.

Problemele au continuat. Odată cu anexarea Fâșiei Gaza și a Cisiordaniei, Israelul a ezitat între a acorda cetățenie arabilor sau a-i exclude din procesul democratic. Puterea crescândă a Hamas și a rezistenței armate palestiniene a făcut și mai dificilă integrarea teritoriilor ocupate de Israel. O mare parte a populației susținea perspectiva OEP și pe liderul moderat Yasser Arafat, însă cei mai radicali se opuneau acestuia. Perioadă dificilă pentru Israel, care, pe lângă menținerea legii și ordinii, trebuia să se descurce și cu extremismul în creștere.

Procesul de pace dintre Israel și OEP a început cu Acordul de la Oslo din 1993, care extindea autonomia Cisiordaniei și mărea teritoriul guvernat de ANP (Administrația Națională Palestiniană), care din 1995, includea încă șase orașe din Cisiordania. În ianuarie 1997, după întârzieri și reticențe, Israelul a restituit și Hebronul.

Cu toate acestea, neîncrederea reciprocă și violența amenințau procesul de pace înainte de dezbaterea „statutului final” al acestuia (termenul limită fiind anul 2000). Acordul de retragere al trupelor israeliene nu a fost respectat, ceea ce a periclitat poziția și credibilitatea lui Yasser Arafat, „președintele” Consiliului Executiv Palestinian (ales în 1996), cu precădere în fața palestinienilor radicali. Au urmat acțiunile de gherilă ale Hamas. Aceste tulburări și violențe au sporit presiunea asupra guvernului israelian, pentru a circumscrie și izola zonele autonome palestiniene. Asasinarea lui Yitzhak Rabin și preluarea conducerii guvernul israelian (de extremă dreapta) de către Benjamin Netanyahu a adus o abordare mai fermă în politica externă a Israelului în regiune. Dar, câștigarea alegerilor din 2006 de către Hamas și preluarea puterii în Fâșia Gaza a adus din nou o sporire a tensiunii în regiune. Atentatele teroriste asupra Israelului au generat instalarea embargourilor economice asupra Gazei, situație care a afectat de asemenea și populația civilă.

Sub medierea Egiptului, în 2008 s-a ajuns la un acord de încetare a focului între Israel și Hamas, cu o durată de câteva luni, pentru că Israel nu a pus capăt blocadei economice, necesară în opinia israelienilor pentru a împiedica creșterea forței Hamas. Situația a culminat cu atacul de luna trecută, cel mai grav din ultimele decenii.

Conf. univ. dr. Alina Stoica, Specialist în istoria relațiilor internaționale/Universitatea din Oradea