Ciuperca şi soclul

Cu toţii caută. Fiecare în parte şi toţi împreună au o misie sfântă, o problemă a cărei rezolvare depăşeşte misterul cvadraturii cercului. Detectivismul civic a intrat în ebuliţie, chingile minţilor se rup sub povara neuronului pus la povară, în sfârşit, până şi gospodinele sunt ademenite de Idee, în damf de pătrunjel tocat mărunt. Ei, dar care-i treaba?

Primăria a lansat un concurs. Tehnic, el sună suav. Municipiul trebuie rebrand-uit. Cineva, cu mintea abisală, trebuie să propună un simbol, ceva anume care să ne reprezinte ca orădeni şi ca aşezare.

Locul pe care va fi amplasat chiar sufletul sau dacă doriţi expresia transfigurată plastic a inconştientului nostru comunitar este Dealul Ciuperca.

Rio are un simbol, Parisul, aşişderea, Sydney e cunoscut graţie Operei, ba chiar şi Caracalul a intrat în mitologie prin faptul că puşcăria este pe strada Libertăţii. Dacă toţi au „faliţii lor”, noi de ce să nu avem? Un brand, neică, un mai-nimic expresiv, un fel de spirit tutelar, care să ne vegheze de undeva de sus, de pe Ciuperca, un punct sensibil şi fabulos. Asta e! Oradea n-avea clitoris! A sosit vremea s-o dotăm cu unul pe care să-l vază, de la o poştă-două, toată lumea.
Cred că ne aflăm în faţa unei misiuni imposibile. Oricât ne vom stoarce minţile, nu trag mare nădejde să găsim un simbol, o întruchipare artistică a ceea ce are, cu adevărat, profund şi etern aşezarea în care vieţuim. Am să explic, numaidecât. Oradea este un topos eclectic. Spaţiu al sintezelor dintre culturi şi civilizaţii, oraşul şi-a găsit duhul în metisajul specific Mitteleuropei. Influenţe ebraice, zvonuri ale pustei lui Arpad, trăsături ale spiritului imperial habsburgic, dar şi vagi ricoşee ale doinei mioritice au dat formula unui burg ce şi-a trăit apogeul în primele două decenii ale veacului trecut.

El a fost un fel de Vienă a provinciei, a limesului dintr-un Orient mereu răzvrătit de patimile popoarelor derizorii. A fost glorios prin calitatea prăjiturii, prin zăbava boemă la o cafea sau prin voluptăţile unui extaz plătit la „Pisica Albastră”. Astăzi, el îşi caută identitatea într-un alexandrinism fără splendori obosite.
Searbădă, cu un puls cultural insesizabil, cu un baroc sau secession parcă din altă viaţă, Oradea agonizează pe ruinele unei Cetăţi medievale bună doar pentru a găzdui circul sau reuniunile anuale ale câinilor de rasă. Adevăratul simbol, brand-ul autentic, edificiul care ne-ar fi putut legitima continuă să dispară, cărămidă cu cărămidă, dintr-o istorie a prezentului orgolioasă în a-şi ridica poalele în cap, musai pe deal.

Este cât se poate de simplu. Oradea nu are brand! Inutil să mai căutăm. E ca şi când cineva ar face comparaţie între Cetate şi blocul neterminat de pe strada Tudor Vladimirescu, colţ cu Principatele Unite.

Prima este o ruină exemplară, cealaltă una imbecilă. Aşa stând lucrurile, mi-e teamă că, deocamdată, Dealul Ciuperca se va alege doar cu un soclu. Atât! Brand-ul urmează a fi găsit, în veacurile ce vor să vie. Imens, vizibil din zare, soclul va fi chiar simbolul unui oraş aflat într-un impas: prea târziu pentru Istorie, prea devreme pentru Civilizaţie.
Carevasăzică, Oradea rămâne fără clitoris. Dar cel puţin are buget…

***
Punctele de vedere exprimate de colaboratorii ziarului nostru în rubricile de opinii nu coincid neapărat cu cele ale redacţiei.

Florin Ardelean