Pentru cei mari e o lume apusă, cel mult trezeşte nostalgii, dar pentru cei ce fac parte din ea, e o lume fantastică şi reală.
Azi din păcate, mulţi copii nu au şansa acestei etape minunate a vieţii, ei nu pot să viseze fiind izbiţi de realitatea crudă a singurătăţii lor, a nevoii de a se maturiza mult prea devreme. Ei sunt deja responsabili de propria lor viaţă. Din ce cauză?
În ultimii ani, în România, sărăcia este una dintre cele mai grave probleme care aduce multe necazuri familiilor noastre. Unii părinţi încearcă să înlăture aceste necazuri prin a migra în alte state europene în speranţa unui trai mai bun, a câştigului unui ban în plus. Acasă, copiii sunt astfel abandonaţi propriilor lor vieţi, sunt lăsaţi „să se descurce singuri”. Se crede că vor avea astfel mai mulţi bani, că „le va fi mai bine”.
Ce pot să facă aceşti micuţi, care în cele mai „fericite” cazuri sunt lăsaţi în grija unor bunici bolnavi, fără autoritate în faţa copiilor. Alteori sunt aruncaţi ca un lucru nefolositor, în braţele rudelor, care bineînţeles nu pot umple golul lăsat de părinţi în urma plecării. O dată cu plecarea părinţilor, începe şi drama, mulţi copii se închid în ei, iar când te aştepţi mai puţin, sufletul micuţilor „explodează”.
Cele mai şocante cazuri sunt acelea în care părinţii îşi lasă copiii singuri acasă, pentru o perioadă lungă de timp. Dorind să umple golul lăsat de părinţi, unii copii se integrează în grupuri de prieteni neadecvate. Strada şi mediul infracţional vor fi posibile opţiuni pentru timpul lor. Dorul de părinţi, frustrarea provocată de abandonarea lor, continuarea lipsurilor, probabil toate acestea îi vor determina să facă cele mai dramatice alegeri.
Făcând parte din acele grupuri, copiii încep să bea alcool, să consume droguri, să fumeze, să comită infracţiuni. După împlinirea vârstei de 18 ani, aceştia se vor găsi în imposibilitatea de a-şi asigura existenţa şi vor încerca să supraveţuiască apelând la activităţi ilegale. De multe ori, pentru aceşti copii e foarte greu să îşi clădească o familie sau să îşi găsească un loc de muncă, din cauza prejudecăţilor. Starea de abandonat se poate asocia cu instalarea unor stări depresive, a unor atitudini de autoizolare şi de autodepreciere. În acest caz, doar părinţii pot face alegeri, iar cea mai potrivită sau cea mai rar întâlnită decizie este aceea de a se întoarce înapoi în ţară, la copii.
Abandonul sub diverse moduri este o infracţiune gravă, pedepsită în Codul Penal. Există părinţi care, din diverse motive, aleg să îşi lase copiii nou-născuţi fie în centre de plasament ori maternităţi, fie în diverse alte locaţii mai mult sau mai puţin sigure. Părinţii nu sunt conştienţi de rănile pe care le provoacă în sufletele copiilor sau nici nu se gândesc la aceştia ca la fiinţe care au nevoie de dragostea lor. Copiii care nu îşi cunosc deloc părinţii se simt ai nimănui. Ei cresc în centre de plasament, sau sunt trimişi spre îngrijire în diverse familii de asistenţi maternali, unde nu reuşesc să se integreze, nu simt că aparţin acelei familii. Acolo ei sunt doar un „job” pentru asistentul maternal, problemele educaţionale, frământările emoţionale ale celui mic nu fac parte din „obligaţiile de serviciu” ale asistentului maternal. Aşadar, avem viitori adulţi frustraţi ai societăţii ce vor îngroşa rândurile delincvenţilor.
Ce se poate face pentru aceşti nefericiţi cetăţeni ai României, aceşti confraţi ai noştri, dezavantajaţi de soartă încă de la naştere?
Din punctul meu de vedere, abandonul copilului ar trebui să fie o problemă a autorităţilor de stat mult mai serios tratată. Dacă prin lege s-ar institui măsuri aspre pentru acei părinţi care îşi abandonează copiii (amenzi, munca în folosul comunităţii, închisoare, etc), poate atunci ar avea o şansă la o mică fericire şi copiii abandonaţi.
Tot statul ar trebui să asigure şansa la o viaţă mai bună pentru familiile cu copii (poate alocaţii mai mari sau locuri de muncă pentru părinţi), pentru ca părinţii lor să nu fie nevoiţi să îşi părăsească familiile.
Nu doar legea ar trebui să intervină, pentru că dragostea faţă de copii ar trebui să fie naturală, nu impusă de lege. Dar azi dragostea are şi ea un preţ.
Consider că revalorizarea morală a societăţii ar trebui să fie preocuparea Bisericii. Dragostea creştină, prin care părinţii îşi protejează copiii lor trebuie reamintită mereu de preoţi, aceştia ar trebui să se implice în a sta mai mult de vorbă cu oamenii, să îi ajute să găsească soluţii prin care să îşi salveze familiile de la abandon.
Nu ştiu ce alte măsuri ar trebui să ia “oamenii mari”. Noi suntem copii fericiţi cu părinţi iubitori şi probabil e uşor să dăm sfaturi, dar nu simţim ce înseamnă adevărata tragedie a copiilor abandonaţi.
De fapt cea mai mare parte a României am putea spune că este abandonată de fericire. Fericirea s-a dus de la noi în alte ţări, căutând acolo un “bine”. Uităm că pentru a fi fericiţi, copiii nu au nevoie de prea multe bunuri materiale, ei se ştiu juca cu orice obiect simplu. Copiii au nevoie de dragoste. Dragostea noastră, a tuturor…
Fulop Larisa şi
Fărcaş Ramona,
cls. a IX-a, L.T. O. Ghibu
Citiți principiile noastre de moderare aici!