Cum era să mă fac intelectual

Nuţi se consideră intelectuală (ce pana ei!), fiindcă nu e nici muncitoare
(aşa se aude), nici ţărancă (deşi unii ar avea dubii), iar Odiosul ne împărţea
pe toţi în muncitori, ţărani, intelectuali.

Dacă m-aş înscrie iar la vreo şcoală de intelectuali m-ar costa prea multe
sute de euroi. Meseria se fură, inclusiv în acest domeniu şi încă de pe vremea
unuia Socrate, ăla cu maieurile sau aşa ceva. Aşa că mi-am căutat un model de
la care să fur. Am ales unul din cei doi-trei care tot apar pe la tembelizor
ca să ne indispună cu verdictele lor şi m-am dus la o cârciumă înnobilată de
prezenţa obişnuită a mai multor spirite înalte ale culturii.

Masa cu intelectuali era singura la care nu prea vorbea nimeni, deşi era plină
de pahare. Din când în când, prin ceaţa de tutun, unul din ei emitea apatic
câteva vocabule, întâmpinate de ceilalţi cu mormăituri de cunoscători. La sosirea
mea, intelectualii s-au animat brusc, crezând că o să le plătesc măcar o vreme
consumaţiile.

Demascându-mi adevăratele intenţii parşive (nestăvilita sete de cunoaştere
şi autodevenire), au revenit la laconismul lor încărcat de sensuri asupra lipsei
de sens a lumii. O vreme, am încercat să-mi trag de limbă modelul, imaginându-mi
că-l incit cu întrebări şi aluzii despre Heidegger, Derrida şi meta-postmodernism
(ce-am mai răsfoit şi eu prin librărie).

Reacţiile lui au fost sporadice şi monosilabice, iar privirile lui plictisite
căutau de la muţenia celorlalţi un ajutor iluzoriu. Confraţii lui le ştiau şi
ei pe toate şi nu se oboseau să reia pentru un ageamiu banalităţi de mult fumate.
Citeau presa, dar nici măcar presa literară, aşa că n-am auzit nici un aforism,
nici un concept, nici o polemică, fiindcă totul a fost de mult spus şi făcut.

Depresia colectivă era condimentată cu jumătăţi de remarci inspirate de ziarele
din faţa lor: Becali, Filip, Zidane, Shakira. Ca adevăraţi intelectuali în ton
cu vremea şi preocupaţi de soarta cetăţii, găseau în profunzimile lor câteva
silabe denigratoare la adresa oricărui personaj al momentului.

În disperare de cauză, am încercat iar să mă fac remarcat, făcând mişto de
Eminescu, temă predilectă printre intelectualii la modă. Nu m-a băgat nimeni
în seamă nici măcar cu asta, se discuta despre mansardarea blocului unui intelectual.
Mă simţeam ca un vidanjor din Velenţa teleportat în sala de primire de la Palatul
Buckingham.

Profitând de o nouă perdea de fum emanată de un intelectual, mi-am târât discret
scaunul la masa vecină, unde nişte băieţi „gelaţi” şi cu lanţuri de aur dezbăteau
ce maşină bengoasă să-i aducă de afară unuia ca să-i moară duşmanii şi să-l
iubească toate femeile. Erau mult mai plini de viaţă, râdeau şi le plăceau manelele
gâjâite de difuzoarele localului. Dar în lipsa de orizont din ochelarii lor
de soare am văzut sfârşitul istoriei, vorba lui Fukuyama. După care m-am dus
la o casă de pariuri, să pun şi eu ceva pe scandalul din serie A.

Adrian Gagiu