Şi nu din lipsă de exigenţă pentru respectarea bunului-simţ, ci pentru că alte lucruri pe care le-a rostit preşedintele cu ocazia incidentului de la supermarket mi se par de o gravitate mult mai mare. Ziarista deposedată de telefonul mobil îl ameninţă pe preşedinte, nu prea hotărâtă, că va depune o plângere împotriva acestuia. Replica preşedintelui Băsescu, izbitoare prin siguranţă şi uimitoare prin conţinut, e următoarea: „Ia fă tu o plângere, să vedem!”.
Cu alte cuvinte, mesajul primului om în stat era următorul: am suficiente voturi încât să nu-mi fie teamă de o eventuală sancţiune penală; la o adică, mă întorc din nou la popor care, fie din adulaţie stupidă, fie din trista lipsă a alternativelor, mă va salva încă o dată!
Un episod oarecum similar s-a petrecut în urmă cu 11 ani, atunci când Emil Constantinescu devenea preşedinte şi decidea, ca un vătaf la vârsta potenţei incerte, să-şi populeze curtea de la Cotroceni cu oameni de-ai casei.
Aşa a ajuns doamna Zoe Petre să fie consilier – lucru onorabil, de altfel – avându-l în subordine pe nimeni altul decât fiul dumneai. Chestionat în stilu-i caracteristic de Cristian Tudor Popescu în legătură cu enormitatea ca un ţânc oarecare, dosit precaut după fustele mamei, să ocupe o astfel de funcţie importantă, fostul preşedinte a replicat că îndestulătorul capital politic de care se bucura în acel moment îi permitea astfel de mici abuzuri…
Nu ştiu în care colţişor al minţii oamenilor puternici din stat se produce scurtcircuitul care le alterează simţul măsurii.
N-am înţeles nici de ce un vot de susţinere din partea electoratului înseamnă pentru ei dezlegarea la potlogării. În ambele cazuri evocate, preşedinţii României s-au comportat într-un mod care denotă, fără dubii, că n-au înţeles însemnătatea votului.
Nimeni, absolut nimeni – decât, poate, sceleraţii şi cretinii – nu dă voie, prin votul lui, ca preşedintele să instaleze incompetenţi în posturi-cheie. Nimeni nu îi permite, prin vot, preşedintelui să încalce Codul penal. Legitimitatea electorală a unui preşedinte nu-i garantează dreptul de a nesocoti legile penale sau normele etice. Dacă ar fi aşa, ar înseamna că, de câte ori merg la vot, românii dau gir anarhiei!
Răbufnirea preşedintelui Băsescu e cu atât mai blamabilă cu cât survine într-un moment în care încrederea în justiţie e extrem de şubredă. Gestul iresponsabil de a te arăta liniştit în legătură cu eventualitatea sancţionării unui delict de care eşti perfect conştient şi pe care l-ai săvârşit cu bună-ştiinţă e o pată urâtă în cazierul deja mustind de erori al preşedintelui Băsescu. Nici o altă vorbă viitoare a domniei sale despre garantarea independenţei justiţiei nu mă mai poate convinge.
Sunt însă curios în legătură cu un detaliu strict tehnic. De la ce procent obţinut în alegeri începe imunitatea preşedinţilor în faţa legii? De cât „popor” e nevoie ca preşedintele să doarmă liniştit, fără frica de a fi arestat?
***
Punctele de vedere exprimate de colaboratorii ziarului nostru în rubricile de opinii nu coincid neapărat cu cele ale redacţiei.
Dan-Liviu Boeriu
Trimite articolul
X
radu maresh says: Io sunt nelamurit oleaca. Nu-mi dau seama ce intelegi prin anarhie. Exista, la ora actuala, societati anarhice care se descurca de minune, n-au structuri ierarhice, au legi interne, valoarea principala nu e banul ci comunitatea si multe alte lucruri de neinteles ptr. un adept al democratiei. In societatile anarhice nu se voteaza ci se lucreaza. Ia kibbutzurile israeliene, de exemplu, recunoscute oficial ca societati anarhice, ele functioneaza la fel ca acum 100 de ani si prosperitatea lor ca si calitatea oamenilor ce formeaza respectivele comunitati e evidenta.
In general, se confunda anarhia, ca sistem, cu haosul organizat si cu prostia.
D.-L. Boeriu says: @radu maresh
S-ar putea să-mi fi scăpat mie proprietatea termenilor, dar, cel puţin conform DEx-ului (varianta 1998), “anarhie” are şi sensul de “atitudine de nesupunere, de indisciplină a individului faţă de o colectivitate organizată”. Adică e sinonimă cu “indisciplina”, cu “nesupunerea”. Puteam, de amoru` artei, să folosesc termenul de “anomie” sau, mai plastic, de “anemie civică”… Dar m-am abţinut! 🙂 Şi nu sunt dintre aceia care confundă anarhia cu prostia, ba aş putea uneori zice că dimpotrivă… Contestarea fermă a unor imbecilităţi legislative poate fi un gest inteligent, câtă vreme se păstrează în parametrii contestării civlizate.
