Încep să reacţionez tot mai violent când mă lovesc de plastografi ai bunului simţ. Preiau ca jigniri personale tupeul unora de a se erija în portdrapelul interesului naţional. Mă simt tot mai accentuat un soi de administrator care lucrează pro bono la întreţinerea bordelului moral în care se transformă, lent, dar sigur, ţara asta. Mi-am pierdut detaşarea, lucru care nu mă ajută cu nimic. Exact cum rândurile mele nu vor ajuta, în veci, pe nimeni. Când nici măcar scrisul nu mai e un îmblânzitor de furii, situaţia e de tot gravă. Urmărind circul făcut de Dan Voiculescu, iar mai apoi de întreg Partidul Umanist, mi-am zis la început că e vorba doar de un exerciţiu de răbdare. Până la capăt, tuturor ne plac obscenităţile mai mult decât spectacolele de sfinţenie. Nu mulţi avem imaginea paradisului, dar cam toţi am arunca măcar o privire pe gaura cheii în iad. Aşteptam liniştit să intre bufonii în scenă, şerpii şi elefanţii dresaţi. Până când am auzit mojicia fostului informator al Securităţii: „PC nu pleacă acasă. Rămânem unde ţara ne-o cere!”. Şi, ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, discursul mitocănesc al lui Sergiu Andon. Mă întrebam în ce ţară doi indivizi ca Voiculescu şi Andon ar fi luaţi în seamă dincolo de şedinţele de alegere a şefului de scară. Mă întrebam dacă necuviinţa, cinismul, aroganţa, ţopârlănia sunt trăsăturile acestui neam. Ne-am destrăbălat toată istoria, iar acum plătim pentru asta? Pentru că altfel nu-mi explic. Nu înţeleg cum un guvern se poate învârti, şi fals, şi doar pentru câteva zile, în jurul unor asemenea oameni. E o ofensă adusă tuturor sau o răzbunare a istoriei? Enervându-mă aiurea, am rostit o frază pentru care un fost general neamţ a intrat în istorie. El se referea, ce-i drept, la cultură. Şi cum opiniile din această rubrică nu sunt şi opiniile redacţiei, mărturisesc că aş mai rosti-o de câte ori e nevoie.
Tot ca dispreţ, transformat însă în şantaj sentimental, am luat şi întâlnirea „întâmplătoare” dintre preşedintele Băsescu şi prim-ministrul Tăriceanu pe podul de la Tîrlişua. M-a enervat cumplit acel „O să fie bine!” al preşedintelui adresat unei băbuţe căreia apa îi luase toată agoniseala. M-a scos din sărite trivialitatea gestului lui Tăriceanu de a verifica data la care expiră conservele împărţite sinistraţilor şi modul lui „creştinesc” de a participa la tragedie punând o lumânare aprinsă pe nişte morminte care pentru el reprezintă doar statistică UE. De data asta s-a abţinut să-i întrebe pe localnici dacă nu cumva se aşteaptă să le ridice guvernul hotel.
Nu s-a creat încă nici o comisie parlamentară care să monitorizeze numărul morţilor la cozile pentru medicamente gratuite şi compensate. Pentru aleşii noştri, moartea e un fenomen natural, pe de o parte, iar pe de alta un soi de relaxare bugetară. Un milion de morţi ar salva bugetul sănătăţii doar într-un an. Şi ca să ne arate că nu sunt doar aroganţi, ci şi cinici, alaltăieri au creat o comisie care să verifice dacă inundaţiile din România nu sunt o răzbunare a americanilor sau a ruşilor. Dacă superputerile nu fac experienţe pe noi. Nu s-au prins ei dacă a votat sau n-a votat nepoata Noricăi Nicolai, şi vor să desluşească secretele CIA. Mai are rost să spun că şi flegma asta aruncată în capul nostru m-a scos din sărite? Nu cred. Să mai pomenesc de procurorul care l-a lăsat în libertate pe criminalul de la AFAN? De moţiunea de cenzură? E vorba doar de o săptămână. Mi-aţi spune că mă enervez prea des. De fapt, toţi ne enervăm des. Singura problemă în România e că ne enervăm inutil. Pentru că textul ăsta îl voi putea publica şi peste zece ani. Fără să se prindă cineva că nu e un text „la zi”.
Miron Beteg
***
Punctele de vedere exprimate de colaboratorii ziarului nostru în rubricile de opinii nu coincid neapărat cu cele ale redacţiei.
Citiți principiile noastre de moderare aici!