Şi fiindcă lucrurile bune mi-au fost întotdeauna inaccesibile, m-am mulţumit până acum cu jucăuşe comentarii politice, comentarii a căror cromatică viza doar reacţia imediată şi cadenţa absurdului în politica românească.
Smintit sau şmecher, retoric ori ingenuu, fără citate din Marcuse, Benoist sau Antonio Negri, dar străbătând desculţ pământurile şi trasând cu degetul graniţele noii mitologii întruchipate de politicienii români, prinţii analfabeţi care fură radiocasetofoane şi prim-miniştri aroganţi, împărţindu-se între patrie, galinacee, motociclete şi imperativele UE, credeam că pricep câte ceva şi că pot spune câte ceva.
Măcar haios, dacă nu adevărat. Ultimele luni au ucis însă un fals editorialist. Deoarece – ori nu mai pricep eu nimic, ori nu mai e nimic de priceput în politica românească.
Opoziţia aflată la putere şi puterea trimisă pe băncile opoziţiei se trudesc să se transforme într-un cocktail nedigerabil. Formula pare a se fixa în timp, cu cât orgoliile, neputinţele, răzbunările puerile şi cretinitatea înving.
Se amestecă UDMR cu România Mare, pentru culoare se adaugă puţină ideologie liberală, apoi doi, trei stropi de gângăveală umanistă, după gust Tăriceanu, iar la capăt, dacă mai rămâne loc în pahar, şi nişte Partid Social Democrat. Totul se ornează cu o umbreluţă tricoloră. Partidul Democrat se serveşte separat, în funcţie de lucrurile dezbătute. Acesta e melanjul de dinainte de alegerile europarlamentare.
Problema e că românul de rând, cel care contează la numărătoare, nu se omoară după fineţuri. El bea bere proastă, că-i ieftină, dacă nu chiar gratis, mănâncă mititei, râgâie apolitic şi comentează după ureche. Când opoziţia a căpiat de-a binelea, manifestând o inteligenţă de picamer şi o determinare de tebecist cronic, când guvernanţii se mariază cu neputinţa iar Traian Băsescu gândeşte prin delegaţie, nu cred că mai e ceva de înţeles.
Nu cere nimeni o transparenţă de cristal în politica românească. În absenţa ideologiei acest lucru nici nu e posibil. Dar un partid liberal care, susţinând o lege, îşi bate joc tocmai de muncă şi de libera iniţiativă, un partid social democrat care se laudă că legea măririi pensiilor i se datorează în proporţie de sută la sută dar că resursele financiare sunt deja problema guvernului, un preşedinte care susţine nonşalant că Parlamentul, după referendum, ar fi trebuit să demisioneze pentru că aşa a ales poporul, însă era dreptul lui, al preşedintelui, să nu ia în seamă acelaşi popor care, la ultimele alegeri, votaseră în cea mai mare măsură în favoarea PSD, un membru al Guvernului care cere raportorilor europeni să nu laude exagerat DNA, un ministru al sănătăţii care crede că o aspirină are acelaşi efect cu prestariumul mă fac să mă uit, tot mai des, ca tâmpitu la scena politică.
E un tremur, o spaimă, o grabă tembelă în tot ce se întâmplă, şi care nu pot aduce nimic bun. Cu cât mişcarea browniană e mai accentuată, cu atât energia consumată, vorba cuiva, e mai mare. Aparent, suntem un popor inteligent. Această trăsătură măreşte însă şi mai mult ceaţa din politica românească. Pentru că am ajuns să fim inteligenţi cu parşivenie, suntem inteligenţi răsculându-ne împotriva propriei noastre inteligenţe. Iar când inteligenţa aceasta poate însemna destin, Dumnezeule, ce catastrofal va fi secolul în care de-abia am intrat!
Miron Beteg
Citiți principiile noastre de moderare aici!