Școlile „Fântâni ale darurilor” la Blaj şi Beiuş

Şcolile Blajului şi apoi ale Beiuşului au descătuşat poporul şi naţiunea română din lanţurile ignoranţei, deschizând calea luptei pentru unitatea naţională. „Memoriile” înaintate de episcopul Inochenţie Micu către împăratul Carol al VI-lea de la Viena, au drept consecinţă înfiinţarea unei şcoli româneşti la Blaj la 11 oct. 1754, anunţată de episcopul Petru Pavel Aron, într-o „scrisoare circulară” în următorii termeni: „… am socotit a fi de lipsă acum, cum şi acestei însemnate turme, să se deschidă fântânile darurilor”. „Fântânile darurilor”: Şcoala primară (de obşte, de cetanie, de cântare şi de scrisoare”) cu limba de predare română; Şcoala de preoţi (viitorul seminar teologic şi apoi Academia teologică), şi-au deschis porţile în noiembrie 1754.Beiuşul care a fost mereu în „pasul de urmare” a Blajului este înobilat, pentru întreaga sa evoluţie ulterioară, la 6 octombrie 1828, prin „LITERELE FUNDAŢIONALE”, emise la Oradea Mare de episcopul Samuil Vulcan, când a luat ființă liceul care-i poartă numele, astăzi Colegiul Național „Samuil Vulcan”. Cu trecerea anilor în Beiuș au mai apărut „Fântânile darurilor”: Școala de Ucenici (1885 – 1886); Liceul Român Unit de fete (1896) și Școala de învățătoare și educatoare (1922).

Scoaterea românilor din robia ignoranţei şi ridicarea la lumina cunoaşterii, atât de evident subliniată în „Literele fundaţionale”, a fost crezul, truda şi lupta permanentă a ierarhilor greco-catolici şi a dascălilor acestor şcoli. Răsfoind file din istoria actualului Colegiu Naţional „Samuil Vulcan” din Beiuş, vom găsi nenumărate repere ale acestui adevăr istoric, pe care unii încearcă astăzi să-l renege, fie prin ocolire sau ascunderea adevărului major în spatele unor adevăruri şi istorioare mărunte, particulare, fie prin tăgăduire directă neştiinţifică şi mai ales necreştină.

Beiuşul râvnitor la îndeplinirea clauzelor testamentare ale Blajului, în şcolile sale, a cultivat în lumea dascălilor dorinţa, voinţa şi putinţa urcuşului spre corifeism. Panteonul şcolii din Blaj, având la temelie pe corifeii Şcolii Ardelene: Inochenţie Micu Clain, Petru Pavel Aron, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, P. Maior, Bărnuţiu şi Cipariu, „populat” de dascăli de mare valoare culturală, morală şi pedagogică: Al. Ciura (profesor şi scriitor); Al. Lupeanu Melin (profesor şi scriitor), Ioan Micu Moldovan, Pavel Dan (profesor şi scriitor); Iacob Mureşanu ,Sigismund Toduţă (profesori şi compozitori) a fost reclădit, într-o replică onorantă, la Beiuş, în secolul XIX şi începutul sec. XX. Panteonul Şcolii din Beiuş va rămâne împodobit în istoria învăţământului românesc, cu efigiile unor dascăli valoroşi cu preocupări contextuale, dincolo de preocupările de catedră, de strictă practică didactică. Vulcaniştii, tuturor vremurilor, vor „săruta dreapta” marilor şi totalilor dascăli: Vasile Dumbravă (1859-1911) (traducător şi autor de manuale); Victor Borlan (1862-1931) (traducător şi autor de manuale); Ioan Buteanu (1848-1914); Ioan Buşiţia (1875-1953) (profesor de desen şi muzică, pictor, compozitor, folclorist); C-tin Pavel (profesor şi autor a unor studii de istorie); Francisc Hubic, (profesor şi compozitor). Generaţii de elevi, conduse de dascălii Blajului şi ai Beiuşului până în „pragul înţelepciunii lumii”, au păşit spre mirajul zărilor, cu mari speranţe şi şanse, de cele mai multe ori împlinite în existenţa lor social-profesională. Pornind de la culmile reuşitelor: academicienii Blajului (22) şi cei ai Beiuşului (13), nu coborâm, ci mergem cu evocările, către armatele de dascăli, din învăţământul universitar şi preuniversitar, care au aprins lumina învăţăturii peste tot pe harta României. Ne îndreptăm către oamenii de ştiinţă artişti, poeţi, prozatori ca să ajungem „necoborâtori”, la baza piramidei la truditorii existenţiali plecaţi cândva din şcolile Blajului şi ale Beiuşului. Absolvenţii şcolilor din Blaj şi Beiuş, aşezaţi la nivele diferite în piramida trebuinţelor şi reuşitelor umane, rămân oarecum egali valoric, iar noi evocatorii suntem necoborâtori, pentru că există un numitor comun pentru însetaţii „fântânilor darurilor”. Aceasta este educaţia în spiritul demnităţii creştine şi naţionale la un nivel cultural superior.

Ioan Dărăbăneanu