Sfinţii şi deltaplanul

Meşterul Manole este gata pentru o reconciliere mult aşteptată cu Ana, cea cu pântecele roditor – n-o va mai zidi veci, numa puţin de tot, într-un joc nevinovat pe calculator, destinat, educativ, elevilor fără apetit pentru lecturile obligatorii. La rândul ei, Mioriţa, acest brand naţional ce ne-a adus atâtea frustrări, e gata să-i spuie baciului să nu se lase măcelărit, ca fraieru’, ci să anunţe, de îndat’, organele în drept. Naţiunea e tot mai deşteaptă, iar Miţa Baston capabilă să lase agresiunea cu vitriolul pentru o carieră parlamentară, deghizată în savuroase monstruozităţi feminine, precum Daniela Buruiană sau Verginia Vedinaş. Aerul tare al unui nou început a scos şeptelul carpatin la păşunat pe Câmpiile Elizee ale gârbovitei Europe.

În ceea ce mă priveşte, nu pot adera spontan la o aşa avalanşă de împliniri-instant. Mai multe ambiguităţi mă fac să mă suspectez de un anume defetism. Nu rezonez la înalta simţire naţională şi sunt ademenit de insolenţe capitale, chiar în acest moment, al solemnităţilor aproape sacerdotale. O primă pricină ar fi aceea că România profundă nu e şi România mea. Festivalul naţional “Zece pentru România” m-a prins în flagrant de înaltă trădare.

Inşi patibulari au ajuns starlete de iarmaroc, graţie unui nenorocit sondaj de opinie. Cazurile flagrante sunt: Victor Ponta, câştigătorul categoriei “Tineri politicieni”, dar şi alte nume care nu aveau ce căuta într-un top al valorii, ci într-unul al ruşinii – Adrian Năstase, Corneliu Vadim Tudor, Mona Muscă, iar la secţiunea „Jurnalişti”, Dan Diaconescu, indiciul notoriu al fenomenelor de manelizare şi tabloidizare pe care le experimentează cu atâta frenezie iresponsabilă presa. Constat însă, nu cu satisfacţie, izomorfismul aproape perfect între clasamente şi anima românească a contextului.

O brambureală la care au dus 17 ani de tranziţie năucă indică aproape farmaceutic derapajul incontrolabil de la pitoresc la grotesc şi de la melancolie spre nevroză. Antologică rămâne păţania lui Gigi Becali, din care putem trage o concluzie liniştitoare: depozitul de ridicol naţional este intact. A doua pricină vine din exterior. Aderarea nu mă extaziază. Nici Europa momentului nu este Europa mea! Sincer, mă simt marginal ca român, dar mai ales inadecvat ca individ. Mai degrabă sămănătorist decât bonjurist. Europa mi se pare o vitrină, gata de a stârni doar admiraţii infantile ori satisfacţii repertoriate într-un tonomat al fericirii comunitare, pe cât de tentante, pe atât de amăgitoare.

În sfârşit, a treia pricină. Condamnarea comunismului a stârnit jelanii şi oripilări. În fapt, tot ceea ce s-a petrecut indică fără echivoc singura normalitate ce ne este accesibilă: anormalitatea! Bellu Zilber observa, graţie experienţelor specifice unei personalităţi profund duplicitare, caracterul caragealesc al stalinismului românesc. Până şi grozăvia, la români, a debordat în vodevil. Lacrima autohtonă este una diabetică. Şedinţa de pomină a avut o scenografie cum nu se poate mai nimerită. Aş fi trăit momente de consternare catatonică dacă Vadim Tudor ar fi ascultat cu sfinţenie discursul prezidenţial, iar grupul PRM-ist ar fi jubilat la limita extazului.

Totul a fost magnific, natural, specific. Un singur lucru a lipsit pentru ca „filmul” să merite o cuşmă de Oscaruri: „Sfânta Treime” a Spiritului decadent – Pleşu-Patapievici-Liiceanu – lansată de la balcon de către condotierii naţionalismului ultragiat, într-un deltaplan cu aripi de înger. O naţiune care s-a târât printr-o Istorie ce i-a invalidat aspiraţiile trebuie, nesmintit, să înveţe să zboare. Întâi elitele…

Florin Ardelean