Ţara mimilor

Nu degeaba spunea Murphy ca atunci când oamenii vor fi lasati, în
sfârsit, sa faca ce vor, vor sfârsi prin a se imita unii pe altii.
În decembrie 1989 am mimat, cât mai convingator cu putinta, o revolutie.
Ne-au trebuit niste spioni, niste turisti straini, niste securisti smecheri
si niste actori de mâna a doua care si-au lepadat blana rosie si s-au
declarat democrati. Ne-am descurcat. Spectatorii au aplaudat, boboru s-a extaziat,
iar lichelele comunistoide rânjeau de parca tocmai înhatasera Oscarul.

Apoi, câtiva ani buni, am mimat democratia. N-a fost usor. Era destul
de greu pentru tovarasul Iliescu sa devina cumpatat atunci când odioasa
burghezie cotropitoare ameninta sa-si redobândeasca proprietatile. A mimat
compasiunea pentru familiile victimelor cazute în Piata Universitatii
de mâna minerilor cozmieni, desi, în prealabil, multumise insilor
cu creierul în bâte pentru înalta constiinta civica de care
dadusera dovada în lupta cu „huliganii” si „legionarii”.

Mai târziu, am simulat pâna si integrarea europeana. Mimam întocmirea
dosarelor cu corupti, iar oficialii europeni mimau, la rândul lor, entuziasmul.
Azi mimam absorbirea fondurilor comunitare, fara sa avem un proiect solid în
acest scop, în timp ce premierul si presedintele mimeaza interesul pentru
omul simplu, tragându-si cu frenezie, de câte ori au ocazia, pumni
în cap.

Am ajuns sa mimam pâna si motiuni de cenzura. Cum se procedeaza? Nimic
mai simplu: introduci motiunea, desi stii ca n-are nici o sansa de a rasturna
Guvernul, si pe urma te lafai doct pe la televiziuni sa explici de ce n-a iesit
figura. Dusmanii – dintr-o alta orchestra, cu nimic mai stimabila –
sunt mereu aceiasi: oligarhii, sistemul ticalosit si, la loc de cinste, cei
322 de luptatori fara miza.

Ne-am prefacut ca tinem la ideologii, ca suntem, vezi bine, caractere tari,
persoane care gusta mai degraba ariditatile doctrinare decât coteriile
suculente. Asta nu a împiedicat dreapta liberala sa chicoteasca excitata
gâdilându-se pe sub bancile parlamentului cu stânga pesedista,
la fel cum n-a împiedicat Partidul Democrat (un fel de fesenism reciclat)
sa-si schimbe ideologia cu 180 de grade în urma unui congres, fara ca
vreun membru marcant sa-si depuna demisia pentru ca noua orientare a partidului
nu i se mai potriveste.

N-as îndrazni sa afirm ca suntem un popor bovaric, daca n-as avea banuiala
ca în fiecare dintre noi zace un mic Napoleon, cu nelipsitul baston de
maresal în ranita. Ne place la nebunie sa driblam autenticul, pentru a
ascunde sub pres impuritatile. Suntem, ce mai, un popor al naibii de talentat:
doar noi stim sa aratam a cosmopoliti scortosi când purtam frac, chiar
daca, pe dedesubt, neaosele izmene ne sunt gaurite prin partile esentiale.

Dan-Liviu Boeriu