Aşa că a fost chemat să semneze nişte liste interminabile. Asta însă contează mai puţin. Ce m-a nedumerit atunci, stricîndu-mi şi somnul, a fost faptul că a trebuit să ne prezentăm la vot la ora 7 dimineaţa. De parcă dacă nu votai în somn n-ai fi fost un comunist adevărat. Pe la 8, toată ţara votase. În locul celor care n-au prins metroul la timp au votat şefii de comisii, cu o nonşalanţă dezarmantă.
Cînd familia prezidenţială s-a trezit, gata, România socialistă îşi redusese cheltuielile pentru înarmare, iar cînd preşedintele şi nevasta şi-au terminat micul dejun toate agenţiile de ştiri răspîndeau în lumea largă vestea. Cam aşa îşi imaginează şi social democraţii referendumul pentru înlăturarea lui Băsescu. Ne vedem cu toţii la şapte, la Universitate, iar după un ceas Nicolae Văcăroiu se mută la Cotroceni. Ar fi, totuşi, o problemă mai gravă decît stoparea cursei înarmărilor – cine naiba îl trezeşte la ora aia pe Văcăroiu, cînd de-abia s-a culcat? Probabil părintele Constituţiei, Antonie Iorgovan, pentru că mereu un părinte va fi mai delicat decît, să zicem, un ideolog gen Dîncu. Ca să fie şi mai simplu, membrii comisiei parlamentare, discutînd legea referendumului, s-au hotărît să înfiinţeze, pentru ţara asta atît de europeană, preşedinţi de rangul unu şi preşedinţi de rangul doi. Preşedintele cel mai preşedinte ar fi cel ales din primul tur de scrutin, „cu un larg suport popular”. Tipul ăsta de preşedinte nu poate fi dat jos decît de vreo 9 milioane de alegători, jumătate plus unu din întreg numărul de electori. În schimb, preşedintele ales în al doilea tur de scrutin, cu majoritate relativă, parcă nu mai e atît de preşedinte.
Poate fi pus pe făraş mult mai uşor. Ajunge şi votul clienţilor unei discoteci de fiţe ca să fie înlăturat. Ne-am enervat sute de ani că eram consideraţi cetăţeni de rang secund, acuma introducem ideea de preşedinte de rang secund. Băieţi deştepţi, educaţi. Cu istoria la zi – indivizii din comisie, se-nţelege.Caraghioslîcul e mai mare decît în cazul luptei pentru pace dusă de comunişti. Stranie, suspectă e însă nervozitatea preşedintelui Băsescu în raport cu iniţiativa pesedistă. Mi-e greu să cred că ia în serios acţiunea de suspendare.
Atacul dezlănţuit împotriva lui Iliescu din urmă cu o săptămînă, acuzaţiile că se pregăteşte o nouă mineriadă, mai mult, „o lovitură de stat” pot fi puse pe seama unei iritări de individ căruia alegătorii nu i se trezesc la ora 7 dimineaţa. Marţi seara însă, într-un interviu, a fost penibil. Mai mult – m-a speriat. Penibilul sperie, de obicei, pentru că n-ai cum să lupţi împotriva lui. Cînd însă preşedintele tău e penibil te contaminezi şi tu. Vorbind de la Bruxelles, a fost prima dată cînd Băsescu a ameninţat, cu ochii injectaţi şi scrăşnind din dinţi, nu un sistem politic, nu un joc de interese economice, nu un biet prim-ministru, ci o ţară.
Preşedintele a ameninţat, din capitala europeană, România. Ce să mai pricep eu cînd preşedintele ţării mele ameninţă că va va da în gît, iertat îmi fie limbajul, politica românească în discursul pe care-l va ţine naintea Consiliului Europei? Ca pe vremea fanarioţilor, Traian Băsescu ne-a ameninţat pe noi, oamenii de rînd, că se va plînge la înalta poartă, cerîndu-ne un fel de dezlegare pentru „a face totul” ca să rămînă în funcţie. Funcţie pe care, dacă ar fi puţin mai senin, şi-ar da seama că nu i-o ameninţă nimeni, cel puţin deocamdată.
A doua zi după ce-am luptat pentru pace cu o semnătură, întorcîndu-mă la Oradea am văzut la intrare în oraş, dinspre aeroport, un panou uriaş pe care scria „Trăiască pacea şi securitatea!” La cît de pornit e preşedintele Băsescu în ultima vreme, în curînd vor reapărea panouri pe care va scrie doar „Trăiască securitatea”. Sub orice nume ar activa acum…
Miron Beteg
Citiți principiile noastre de moderare aici!