Raportul evaluează evoluțiile din învățământul superior românesc din perioada 2011-2015 culegerea datelor fiind efectuată în ultimele 4 luni ale anului 2015. Sinteza raportului este publicată pe pagina de web a curții de conturi la: http://www.curteadeconturi.ro/Publicatii/SINTEZAAPInvsup.pdf și mi-a fost semnalată pe Facebook de linkuri care fac trimitere la un articol entuziast al Codruței Simina de pe PressOne (https://pressone.ro/sfarsitul-fabricilor-de-diplome/).
Documentul este excepțional din mai multe puncte de vedere pe care nu le acopăr în totalitate – intenționez să scriu mai mult și mai nuanțat pe marginea lui. Acum subliniez în fugă câteva aspecte remarcabile.
- Tonul critic deosebit de dur la adresa politicilor educaționale anterioare: este primul document al unei autorități publice (poate la paritate cu analizele privind sistemul de învățământ din perioada miniștrilor Miclea și Funeriu) de o asemenea severitate. Faptul că vine din afara MECI dar este însușit de acesta arată că Ministerul Educației a renunțat în bună măsură să spere că poate schimba sistemul de învățământ superior din interior și va marșa pe viitor pe mecanismul constrângerilor financiare impuse din afară (raportul Curții de Conturi ne cere… raportul Curții de Conturi ne impune etc.). Observația este cu atât mai îngrijorătoare cu cât constatarea lipsei de eficacitate a sistemului de învățământ superior se face fără a se studia și problema subfinanțării acesteia, cel puțin în zona publică sugerându-se că și pe viitor ajustările de politică se vor face prin realocarea pe diverse criterii a resurselor disponibile. Pesimist fiind mă aștept ca resursele alocate să scadă chiar invocându-se argumentul scăderii populațiilor școlare.
- Caracterul detaliat și focalizat al analizelor pe numeroase date statistice culese dintr-o multitudine de surse constituie în bună măsură una din cele mai nuanțate descrieri cantitative ale evoluțiilor din învățământul terțiar românesc recent. Aceasta pune într-o lumină destul de proastă Ministerul Educației însuși, inclusiv comisiile sale și institutele de cercetare care ar fi trebuit să furnizeze, prin numeroșii experți disponibili, un asemenea exercițiu de reflexivitate. Excepție face doar CNFIS care a publicat mai multe rapoarte publice anuale privind starea finanțării învățământului superior (cel publicat în iunie 2015 poate fi descărcat de la http://www.cnfis.ro/wp-content/uploads/2016/04/CNFIS-Raport-public2014_final.pdf ). Aici se poate face trimitere și la experții independenți a căror muncă este insuficient valorificată în dezbaterile de politică publică educațională – spre exemplu, am elaborat și eu recent un studiu despre expansiunea și contracția învățământului superior românesc (vezi https://www.academia.edu/s/86086804fd – urmează să fie publicat în Sociologie Românească) . Din acest punct de vedere, raportul este unul deosebit de util pentru cercetătorii din domeniu.
- Chiar dacă destul de stângaci, autorii raportului au sesizat câteva aspecte fundamentale ale dinamicii învățământului superior românesc recent cum ar fi caracterul endogen al evoluției ofertei de specializări cât și impactul dramatic pe care expansiunea de până la 2009 și contracția ulterioară le-au avut și le mai au asupra logicii interne a sistemului. Din păcate, autorii ignoră problema devalorizării diplomelor prin mecanisme strict inflaționiste, ei atribuind devalorizarea scăderii calității, și astfel marchează o ratare spectaculoasă a înțelegerii întregului fenomen educațional.
- Documentul devoalează fără nici un ascunziș care este filosofia de politică educațională a statului român. Limbajul este un fără echivoc și cuprinde toate elementele funcționalismului tehnologic (vezi lămuririle despre concept din a mea Sociologie a educației) – o perspectivă simplistă care spune că școlile trebuie să livreze competențe și cunoștințe necesare operării unor locuri de muncă. (punct)
- Cu toate acestea, analizele deosebit de alarmante incluse în raport privind eficiența sistemului de învățământ sunt încărcate cu multe dintre contradicțiile și limitările pe care o privire superficială privind sistemul de învățământ superior le poate suferi, mai ales dacă presupune că universitățile pregătesc operatori pentru cerințele locurilor de muncă existente. Amintesc doar absența unei definiții clare și bine articulate cu premisele funcționalismului tehnologic ale performanței și calității în învățământul superior. Aceasta cu toate că în raport se vorbește foarte mult despre calitate și mai ales despre scăderea acesteia. Iar aici analiza noastră poate merge mai departe (menționez doar câteva linii de atac posibile, raportul merită o disecție detaliată):
- Incongruența competențelor (skill mismatch), orizontale sau verticale, invocată ca indicator al lipsei de adecvare a școlii „la realități” nu este în România mai mare decât în oricare din țările europene (vezi raportul ILO pe 2014: http://www.ilo.org/wcmsp5/groups/public/—dgreports/—stat/documents/publication/wcms_315623.pdf). Toată lumea civilizată este plină de juriști sau economiști angajați în alte domenii.
- Utilizarea rankingurilor internaționale pentru a aprecia calitatea învățământului este abuzivă în condițiile în care acestea utilizează mai ales indicatori privind performanța științifică. Dacă pornim de la viziunea humboldtiană asupra universității este foarte bine, mi-aș dori și eu o astfel de politică educațională, dar nu știu dacă este la fel de valid pentru universități de la care se cere crearea de resursă umană pentru lumea muncii locală. Ori schimbăm filosofia educațională ori schimbăm indicatorii folosiți pentru evaluare!
- În aceeași direcție, utilizarea indicatorilor de internaționalizare este, în opinia mea, oarecum exagerată pentru a aprecia calitatea unui sistem. Comparația cu universitățile britanice aruncă analizele în derizoriu (are sens să facem trimitere la puterea culturală britanică – inclusiv prin engleza ca lingua franca și prin Commonwealth, rezultate a două sute de ani de imperiu global, sau la brandurile Oxford și Cambridge care au efect de halo asupra întregului sistem de învățământ superior britanic?). În plus, internaționalizarea înseamnă reconfigurarea conținuturilor pentru o economie globală ceea ce nu se potrivește neapărat cu așteptările angajatorilor din România.
- Deși tonul este alarmant în ceea ce privește evaluarea evoluției calității învățământului superior nu există nici un indiciu clar că aceasta a scăzut. Erau mai bune universitățile din 1995 sau 2000 decât cele de acum? Simplul fapt al expansiunii și contracției nu duce direct la această concluzie, nici notele în scădere la bacalaureat, nici presiunea financiară a reducerii numărului de studenți care duc la scăderea selectivității. În fond, implicit, o parte a argumentației din raport absolvă universitățile de responsabilitate în momentul în care consideră că a scăzut calitatea pur și simplu pentru că au scăzut cerințele la admitere. Păi universitățile nu ar trebui să facă și activități remediale, consiliere, etc. și să adapteze conținuturile la nevoile studenților – dacă tot vorbim despre învățământ centrat pe student?
- Din această ultimă perspectivă impresia mea este că autorii au rămas la idealul învățământului superior elitist care este în mod clar în contradicție cu obiectivele Programului Europa 2020 de sporire a accesului la învățământ superior, program de la care se revendică raportul însuși.
- Documentul ignoră cu o încăpățânare de contabil tot ceea ce se poate presupune despre diversele misiuni ale învățământului superior (adiacente celei primare de formare a forței de muncă specializate): de formare continuă și educație a adulților, de contribuție la incluziunea socială și la mobilitatea socială, de stimulare a gândirii critice și a participării sociale etc. Oare dacă ar fi să se contabilizeze și aceste efecte rezultatele unui audit ar fi la fel de dramatice. Din păcate, probabil că da…
- În condițiile unei economii dinamice și globalizate este iluzorie cerința persistentă de a planifica oferta de specializări în corelație cu cererea de pe „piața muncii”. Dacă am avea o economie manufacturieră puternică precum țările nordice, Germania sau Japonia pretenția ar avea temei dar nu este încă cazul nostru – putem să pompăm resurse în formarea de specialiști în domenii strategice, cu speranța că vom fixa investiții în zonă, deși este posibil să producem resursă umană ieftină pentru străinătate.
- Vreau să fiu bine înțeles. Am o părere în general proastă despre evoluțiile din învățământul superior românesc din ultimele două decenii. Sunt de acord că a scăzut calitatea în acest răstimp dar cred că demonstrarea ineficienței sistemului nu se poate face printr-o abordare simplistă de genul celei livrate de Curtea de Conturi iar o argumentație plină de insinuări, dovezi indirecte sau chiar irelevante și contradicții nu poate face bine unei discuții de politică educațională constructivă. Dacă se doresc tăieri de bugete doar, atunci poate că merge și o astfel de abordare.
Adrian Hatos
Citiți principiile noastre de moderare aici!