Deține în palmares peste 20 de titluri de campioană națională, precum și numeroase medalii la concursuri internaționale. În vârstă de 31 de ani, Ligia este la ora actuală profesoară de Educație fizică. Fosta mare atletă orădeană a rememorat cu plăcere momentele concursului care i-a adus titlul mondial, în cadrul unui interviu pe care ni l-a acordat.

JB: Cum și când ai început să practici atletismul?

L.B.: Prima mea competiție a fost în anul 2004, când aveam 11 ani. Primul concurs nu se uită niciodată – Cupa Moș Nicolae, organizată de către domnul profesor Virgil Preda în micuța noastră sală de atletism de la Universitate. Acea competiție îmi va rămâne mereu în memorie, deși începusem atletismul cu doar două luni înainte, fiind selectată de domnul profesor Benyi Laszlo. Câștigasem toate probele, 30m, săritura în lungime și săritura în înălțime. Premiul au fost trei plase pline cu dulciuri.

JB: Au urmat nenumărate titluri și medalii. Le-ai numărat vreodată pe toate?

L.B.: A urmat perioada junioratului, perioada cea mai frumoasă, foarte inocentă, în care nu prea realizam ce semnificație imensă au rezultatele obținute de mine la o vârstă atât de fragedă. Sunt foarte bucuroasă să am în palmares toate titlurile de campioană națională la săritura în înălțime, de la junioare 3 până la senioare. În total sunt peste 20 de titluri de campioană națională, având în vedere că la junioare am câștigat titlul și la triplusalt și la lungime. Am reușit să fiu campioană balcanică la junioare 1, junioare 2 și vicecampioană la senioare. Am în palmares un loc 2 la Campionatul European pe echipe la senioare, un loc 4 la Campionatul European la junioare 1 și un loc 3 la Festivalul Olimpic al Tineretului European. Cea mai valoroasă medalie este cea de aur, obținută la Campionatul Mondial din orașul Lille (Franța).

JB: Ce a însemnat pentru tine titlul de campioană mondială?

L.B.: Când am câștigat titlul de campioană mondială, nici nu realizam pe deplin ce înseamnă. Abia mai târziu am realizat că este o performanță unică pentru județul Bihor și care va rămâne în istoria atletismului orădean și românesc. A fost răsplata pentru ani întregi de muncă, sacrificii și antrenamente grele.

JB: Te rog să rememorezi momentele principale ale finalei.

L.B.: Am început concursul cu emoții, dar și cu încredere, deoarece în calificări mă situasem pe prima poziție. Mă simțeam într-o formă sportivă extraordinară, deși în timpul concursului a început să plouă foarte tare, dar aceasta nu m-a oprit să mă concentrez la ceea ce aveam de făcut. Am mers la Campionatul Mondial cu a 10-a performanță mondială (1,80 metri). Finala a fost foarte spectaculoasă, mi-am îmbunătățit performanța cu 7 centimetri, ceea ce este foarte mult pentru săritura în înălțime. M-am bucurat pentru fiecare moment. Competiția a continuat, rând pe rând adversarele mele au ieșit din concurs, până am rămas doar eu cu adversara din Ucraina, cu care am ajuns la baraj, deoarece amândouă sărisem 1,87 metri. A trebuit să trecem printr-un baraj extenuant. Ultima săritură din baraj a fost decisivă. Eu am reușit să trec peste ștacheta ridicată la 1,83 metri iar adversara mea a doborât ștacheta, acest lucru aducând aurul mondial pentru România. Tot timpul am dorit să mă autodepășesc. Pe tot parcursul finalei, mă rugam să pot să trec peste durerile de la picior, având o întindere la coapsă, dar totul s-a terminat cu bine.

JB: Ce sentimente te-au încercat când s-a terminat concursul? Ce ai simțit pe podium?

L.B.: În momentul în care s-a terminat competiția, am simțit o imensă bucurie și fericire, pentru că am reușit să fiu cea mai bună variantă a mea în acel concurs. Când am urcat pe prima treaptă a podiumului și am auzit imnul României, am trăit o sumedenie de sentimente și bineînțeles, au apărut și lacrimile de bucurie. Îi mulțumeam lui Dumnezeu pentru ajutorul și sprijinul pe care l-am primit din partea Lui, m-am gândit la toți cei care m-au susținut, la părinți, la antrenorul meu, Virgil Preda, dar și la orele de muncă depuse. Toate acestea într-un timp atât de scurt.

JB: Ai fost lipsită acolo de aportul antrenorului Virgil Preda. Ce a însemnat acest lucru, cum te-ai descurcat fără el? Sau nu a contat absența sa?

L.B.: A fost greu fără domnul Preda, deoarece era sprijinul meu moral și tehnic. Dar toate sfaturile lui erau în mintea mea, știam exact ce am de făcut. A contat enorm ce am învățat de la el, chiar dacă fizic nu a fost acolo. Domnul profesor mă încuraja întotdeauna și îmi era aproape în orice competiției. Chiar dacă nu a fost cu mine, am simțit ca îl reprezint și pe el, deoarece am fost o echipă. Fără domnul Preda, probabil că nu ajungeam la aceste performanțe frumoase.

JB: Cariera ta s-a încheiat prematur, la doar 27 de ani. Care au fost motivele?

L.B.: Au fost numeroasele accidentări și durerile foarte mari la coloana vertebrală. A venit și celebra pandemie, care m-a făcut să renunț definitiv la sportul de performanță, dar am ales o cale să rămân aproape de el, prin copii.

JB: Care este cea mai mare satisfacție din carieră, pe lângă cucerirea titlului mondial?

L.B.: Să știu că pot inspira alți tineri. Când foști sportivi, elevi și chiar fetițele mele îmi spun că povestea mea i-a motivat, simt că totul a meritat. De asemenea, fiecare campionat câștigat sau necâștigat, au însemnat mult pentru mine, deoarece viața sportivă este un șir lung de înfrângeri, culminat din când în când de câte un succes.

JB: Care este cel mai mare regret sau cea mai neplăcută amintire din carieră?

L.B.: Cel mai mare regret din cariera mea sportivă este faptul că nu am reușit să ajung la Jocurile Olimpice. Acesta este visul oricărui sportiv de mare performanță. Încă un regret este acela că nu am putut continua la nivelul la care aș fi vrut, din cauza accidentărilor și provocărilor pe care mi le-a adus viața. Totuși, nu privesc înapoi cu amărăciune, ci cu recunoștință pentru tot ceea ce am trăit.

JB: Actualmente ești profesoară de Educație fizică. Te preocupi să descoperi talente sportive, așa cum te-a remarcat pe tine profesorul Benyi?

L.B.: Sunt profesoară la Liceul Teologic Baptist „Emanuel”, pot să spun că sunt binecuvântată să fiu în acest liceu. Începând de la domnul director Iosif Curta, până la copiii din școală, toți te fac să te simți bine și să mergi cu drag la locul de muncă. Iar la orele de sport încerc să le transmit copiilor dragostea pentru mișcare și mai ales valorile sportului: respectul, munca, disciplina și perseverența.

Bineînțeles, după 16 ani de performanță și o dorință ascunsă de a antrena, mereu îmi atrage atenția câte un copil cu calități deosebite pentru atletism și chiar pentru sărituri. Probele de sărituri sunt cele mai frumoase, din punctul meu de vedere.

JB: Ce amintiri te leagă de antrenorii Mariana și Virgil Preda?

L.B.: La această întrebare sunt multe lucruri de spus. Domnul Preda pot spune că a fost și este ca un al doilea tată pentru mine. Păstrăm în continuare legătura și am un respect deosebit pentru dumnealui și pentru doamna Mariana.

Am crescut sub aripa lor de la 11 ani până la vârsta de 27 de ani, când m-am retras din lumea sportului. În tot acest timp au fost alături de mine zi de zi. Domnul profesor m-a ajutat când am trecut prin cele mai grele și dificile momente ale vieții mele de sportivă. Este omul care nu te abandonează când ți-e greu, care face ca toate lucrurile să fie spre folosul sportivului. Am rămas cu multe învățături și principii sănătoase de la el.

Cum am mai spus, am fost o echipă deosebită. Recunosc, dacă domnul Preda nu era antrenorul meu, nu știu dacă mai continuam acest sport. Îl respect și îi sunt recunoscătoare!

JB: Câteva cuvinte despre fetițele tale. Te-ai gândit cumva să le îndrumi spre sport, spre atletism?

L.B.: Sunt căsătorită de 11 ani și am două fetițe. Fetița cea mare, Damaris, are 9 ani. De la vârsta de 2 anișori o duceam cu mine la antrenamente și îmi spunea că dorește să facă și ea “hopa”, așa cum face mami. Acum este în grupa de începători la domnul profesor Preda. Cea de-a doua fetiță, Abigail, are 3 anișori și este foarte activă, cel mai probabil va ajunge și ea în grupa de începători, la domnul Preda.