„Să mor pe terenul de handbal”

O discuţie cu venerabilul om de handbal Gigi Ionescu este întotdeauna deosebit de savuroasă. Cu atât mai mult acum, când, revenit temporar în ţară după o absenţă de trei ani, el ne-a destăinuit problemele prin care a trecut şi dorinţele sale de viitor.

Antrenorul emerit Gheorghe Ionescu a plecat în SUA în 2014, la fiica sa, care este stabilită într-un oraş din California. Periodic îşi vizitează fiul, care trăieşte în Belgia, aproape de graniţa cu Olanda. Între timp, s-a confruntat cu probleme de sănătate. „Am fost operat pe cord deschis, am trei bypass-uri, am fost operat de cancer la prostată, am fost operat de cataractă la ambii ochi şi sufăr de diabet. Acum, după ce mă voi întoarce în SUA, mă voi opera de coxartroză. Ce mai, sunt ca şi împăiat!”, ne-a mărturisit Gheorghe Ionescu.

Nostalgie pentru Oradea

La vârsta de 75 de ani, pe care i-a împlinit ieri (prilej cu care îi urăm „La mulţi ani!”), a rămas acelaşi interlocutor plin de umor şi un spirit la fel de tânăr şi de vulcanic ca şi atunci când se afla pe banca nenumăratelor echipe pe care le-a antrenat, de-a lungul prodigioasei sale cariere. „Am fost antrenor la Constructorul Oradea, la Mureşul Târgu Mureş, la Chimistul şi Oltchim Râmnicu Vâlcea, la echipa naţională feminină, la CSM Ploieşti, în Portugalia, la reprezentativele Congo, dar nicăieri nu m-am simţit atât de bine ca la Oradea. Am venit aici în 1979 şi am legat prietenii extraordinare, cu oameni deosebiţi, cum sunt Ilie Botiş, Ioan Chivari, domnul Nicoară, Andrei Pop, Lică Verigoi, Stelică Pop, Roşoga, Titu Dobrin, Vlad Ionescu, Perţache, precum şi toţi jucătorii pe care i-am antrenat. Îmi amintesc o întâmplare hazlie cu domnul Andrei Pop, un mare prieten al handbalului. Eram cazaţi, cu echipa naţională feminină, la hotelul dânsului. Într-o seară, fetele au cerut mai multă smântână la ceva mâncare. Domnul Pop a venit apoi cu un bidon de lapte plin cu smântână, de s-au apucat apoi toate fetele să mănânce smântână cu lingura şi nu se mai opreau”, povesteşte antrenorul.

Vrea să mai antreneze

Ajuns departe de ţară, Gheorghe Ionescu spune că nu a putut trăi fără handbal nici acolo. „În Statele Unite, handbalul nu prea există ca sport. Am avut noroc cu nişte pachete de programe TV româneşti şi ruseşti, unde pot urmări tot ce se întâmplă în acest sport. A fost cea mai mare fericire pentru mine”. Chiar şi la această vârstă, reputatul antrenor îşi doreşte să revină pe bancă.

„Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să trec peste problemele pe care le-am avut. Sper să mă mai ţină în viaţă încă un ciclu olimpic. În această perioadă, eu vreau să mă apuc din nou de handbal, deoarece simt că mai pot oferi ceva acestui sport. Nu contează unde, în Belgia sau în România. Dacă mi s-ar oferi ocazia să antrenez din nou la Oradea, mâine m-aş întoarce aici, dacă mă primeşte Sebi (Sebastian Tudor – n.r.)! Eu vreau să mă ţin de cuvânt, am promis odată că voi muri pe bancă, pe terenul de handbal. Înseamnă că nu am făcut nimic în viaţă dacă aş muri în pat!”, a conchis cu umor Gheorghe Ionescu.