Cât de viu mai e „Luceafărul” lui Mihai Eminescu, la 143 de ani de la publicare? Cât mai poate el să emoționeze și să provoace la meditație după sute de comentarii și interpretări, după milioane de lecturi și recitări, după ce a fost de atâtea ori subiect la teză sau la BAC? Mai poate el să provoace la dialog nu doar cititorii, ci și artiștii?

Un răspuns creator la această întrebare l-a oferit spectacolul coregrafic „Luceafărul”, prezentat de Mario Dance Atelier pe scena Teatrului Regina Maria din Oradea, la 10 ianuarie 2026. După o oră de dans contemporan, muzică și versuri, publicul care a umplut sala teatrului s-a ridicat în picioare și a aplaudat mai bine de 10 minute artiștii de pe scenă.

Opiniile exprimate la cald de către cunoscătorii artelor spectacolului au fost pline de entuziasm: „Posibila revelație culturală a anului 2026 în România” (Mihai Talpoș), „Un eveniment artistic excepțional, care a spart toate tiparele unui spectacol cu poezia lui Eminescu” (dr. Iuliana Păcurar), „Cel mai bun spectacol pe care l-am văzut la teatrul din Oradea… Muzica nu explică poemul, ci îl închide, ca un capac funerar peste o iubire imposibilă. Suprapunerea muzicii peste mișcările de balet face din corpul dansatoarei instrumentul unei dureri (exprimată filosofic de poet), concretizate fizic” (Rodica Indig).

Spectacolul prezentat în premieră la Oradea e și o premieră în lumea artistică din România, o operă de artă coregrafică în dialog creator cu capodopera literară eminesciană, la fel cum operele lui Wagner sunt o receptare muzicală a mitologiei germanice. Poemul eminescian este el însuși o reflectare integratoare și creatoare a unor mitologii europene și asiatice, sub forma unei povești de iubire întrețesute cu aspirații spirituale, aceeași plămadă din care Karl Gjellerup a creat romanul „Pelerinul Kamanita”, pentru care a primit Premiul Nobel. „Luceafărul“ lui Eminescu este însă și o capodoperă literară națională, care păstrează subiectul în limitele spațiului spiritual românesc, înălțându-l în aspirație până la stele, dar oprindu-l în realizare la limita dintre dramatic și tragic. Dacă protagonista lui Gjellerup își înalță partenerul, din iubire dispusă la sacrificiu de sine, deasupra sferelor lui Brahman, la Eminescu fata de împărat e un personaj arhetipal pur românesc, reprezentativ pentru noi toți, care aspiră la înalt, dar își cheamă iubitul celest să renunțe la imortalitatea spiritului, „în schimb pe-o sărutare”, pentru ca mai apoi, destul de rapid, să se consoleze în brațele unui „viclean copil de casă”.

Talent, măiestrie și autenticitate

Spectacolul conceput de Mario Grosu (coregrafie, scenografie și costume) și de Victoria Petruș (sunet, lumini și ilustrație muzicală) a răscolit poemul eminescian și a dialogat cu el într-un cadru scenic impresionant, amintind de producții cinematografice care prezintă întâlniri între civilizații cosmice, precum „Al cincilea element” de Luc Besson. Nu doar muzica a fost foarte bine aleasă, ci și costumele: Naratorul/Demiurgul (Constantin Cotimanis) într-o tunică pământie, vocea fetei de împărat/Cătălinei (Iulia Dumitru) într-o tunică bleumarin ce sugerează cerul nopții, protagonista (balerina Alexandra Marami) în rochie albă simplă, iar ca sugestie a regalității, o eșarfă albastră, Luceafărul/poetul (Ionuț Graur) ba în costum negru sobru, ba într-unul tipic de personaj venit din spațiu, în mantie neagră cu glugă și fața acoperită, iar Cătălin (Cătălin Mocan) în haine bufante, de fante…

Mario Grosu a conceput spectacolul în ani de muncă, relevând fațete mai puțin vizibile ale poemului eminescian, cum ar fi tensiunea dintre cele două dimensiuni ale protagonistei – fată de împărat aspirând spre Luceafăr și adolescentă vrăjită de un amorez palavragiu. Conflictul e evidențiat prin relația coregrafică de apropiere – respingere dintre Alexandra Marami și Iulia Dumitriu, dar uneori și Constantin Cotimanis. Acesta din urmă a fost naratorul perfect, prin voce și ținută scenică, optând pentru recitarea textului eminescian într-un mod alert, nu tradițional-emfatic, cu numeroase ruperi de ritm, provocând și întreținând astfel atenția publicului.

În acest cadru a strălucit dansatoarea Alexandra Marami, născută la Oradea, care a susținut coregrafic întregul spectacol, jucând timp de o oră, cu talent, măiestrie și autenticitate, un rol complex. Cea mai reușită a fost, în opinia mea, partitura Cătălinei, care se potrivește personalității ludice și vârstei balerinei. Performanța ei coregrafică a fost bine adaptată rolului, fără tragism, dar cu mult dramatism, bine controlat de o artistă care a ajuns la maturitate.

Mario Dance Atelier a arătat că „Luceafărul” lui Eminescu încă e viu, încă ne mai poate lumina viața, încă ne mai poate dărui o oră de frumusețe.