Carina Stanciu a absolvit Liceul de Artă din Oradea şi este licenţiată a Facultăţii de Arte din Oradea, la secţia Arte Decorative. După ce a terminat facultatea, în 2015 s-a angajat la Muzeul Ţării Crişurilor. Între timp a făcut şi masteratul, cu o disertaţia în Istorie – „Istoria vestului românesc”, pentru a-şi diversifica domeniul. A început apoi şi cursul de specializare pe textile, dându-şi examenul de preatestat, scris şi oral, în care a prezentat proiectul cu propunerile de restaurare. Urmează examenul de atestat, cu prezentarea pieselor după ce au fost restaurate. Ultimul pas va fi examenul pentru expert restaurator, atestat de Ministerul Culturii.

Pentru Carina, meseria de restaurator înseamnă să fii în slujba pieselor care trebuie salvate de la degradare. Pentru asta e nevoie de răbdare, migală şi multe cunoştinţe în domeniu, combinate cu experienţa zecilor de piese care i-au trecut prin mână până acum. Trebuie să ştii „să le asculţi”, pentru că ele „îţi spun” cum e mai bine să procedezi.

[eadvert]

Procesul de restaurare

Când urmează ca o piesă textilă să fie restaurată, se întruneşte mai întâi o comisie, din care fac parte: responsabilul de colecţie, şeful secţiei de care aparţine piesa respectivă, şeful secţiei de restaurare, conservatorul şi restauratorul. Obiectele diferă ca funcţionalitate. Pot avea rol decorativ sau pot avea rol funcţional (ştergare, feţe de masă, haine). În cadrul şedinţei de comisie, restauratorul vine cu propuneri şi argumente, discutându-se direct pe piesa propusă spre restaurare. Fiecare piesă are un istoric, degradări, „o personalitate” unică. După procedurile de restaurare, aceeaşi comisie se întruneşte pentru a confirma că restaurarea s-a realizat corect, conform paşilor stabiliţi.

La textile, cel mai des se întâlnesc degradări care au rezultat în urma acţiunii factorilor externi: lumină, dezhidratare sau umezeală excesivă. Contează foarte mult dacă piesa a avut un rol funcţional, dacă a fost utilizată într-un cadru casnic, unde a fost spălată impropriu, depozitată impropriu.

Pe obiectul textil se poate aplica un tratament umed sau doar uscat, este inevitabilă desprăfuirea uscată, care presupune aspirarea. De asemenea, se fac probe de culoare. În cazul în care starea de conservare a piesei permite aplicarea unui tratament umed (spălare), se verifică mai întâi dacă nu curg culorile.

„Procedurile sunt destul de simple, clare şi logice, din punctul meu de vedere. Mai complicat este atunci când ai lacune şi trebuie să intervii. Aceea este restaurarea propriu-zisă, pentru că noi ne ocupăm şi de conservare curativă şi de restaurare. Conservarea preventivă ţine de domeniul conservatorului care se ocupă de depozit, iar noi facem conservare curativă”, spune Carina Stanciu.

Ca proceduri specifice de restaurare, la un covor de exemplu cu lacune, trebuie respectată tehnica în care acesta a fost lucrat iniţial. Depinde cât de mare este lacuna, cât de complicată. Restauratarea se ocupă acum în laborator de un covor lucrat în tehnica chilim. Contează foarte mult calitatea materialelor care se folosesc la restaurare, lucru care este o mare problemă, spune Carina, pentru că se găsesc foarte greu materiale potrivite pentru restaurare, la care să corespundă fineţea firului, nuanţa cu trei tonuri mai deschisă. În plus sunt şi scumpe, mai ales cele de calitate superioară.

„Nu trebuie să intervii într-un mod în care să nu se observe, pentru că la un moment dat, obiectele vor ajunge din nou într-un laborator de restaurare. Nu vorbim în 5 ani, ci în 50 de ani. Scopul nostru este să le prelungim viaţa cât de mult se poate. Cu alte cuvinte, să se observe doar de către un ochi de profesionist”, explică restauratoarea, adăugând că nu ar fi corect faţă de obiectul de patrimoniu să lucrezi cu materiale care nu corespund unui standard.

Când vine vorba de lacunele din material, dacă restaurarea anterioară a respectat toate procedurile, ea se păstrează şi se consideră un istoric al piesei. Dar se poate întâmpla ca la restaurările anterioare să nu se fi respectat corect tehnica, modelul, fineţea firului şi culoarea. În acest caz, toată restaurarea se reface. În unele situaţii este necesară şi dublarea piesei pentru a-i mări rezistenţa, folosindu-se un material care este compatibil cu suportul original. Multe dintre piese nu au fost perfect executate din start şi atunci trebuie să le şi calibrezi.

„În restaurare trebuie să fii tot timpul fresh, cu mintea limpede, pentru că ai cumva şi o interpretare personală la ce se întâmplă. E nevoie şi de implicare şi de un pic de iubire faţă de ele. Dar dacă nu te interesează foarte tare, nu ai acelaşi rezultat şi asta se simte. Când ai o zi proastă, aceea este o zi în care este bine să îţi faci dosarele, actele. Contează foarte mult starea pe care o ai”, precizează Carina.

„Scopul nostru este să le salvăm”

În funcţie de material şi lacuna din material, sunt cazuri când doar se consolidează piesa cu aspect de reconstituire, iar dacă nu poţi să aplici tehnica originală doar o imiţi, pentru că unele materiale sunt foarte deteriorate şi dacă aplici tehnica orginală, s-ar observa foarte tare. Important este pe cât posibil piesa să fie stabilizată. În plus, trebuie să studiezi tehnicile în care piesele sunt executate, pentru că unele sunt foarte complicate şi necesită documentare.

În cazul în care piesa e atacată de mucegai, se aplică tratament chimic cu alcool etilic, care nu se pune direct pe piesă, ci se așează într-un mediu pe care îl confecţionezi şi care trebuie să fie sanitar, un microclimat uşor de controlat, în care se va afla şi materialul. Tratamentul se va aplica de câte ori este nevoie.

O piesă mai poate fi atacată de insecte, respectiv de molii. În acest caz materialul se carantinează cu substanţe anti-molii într-un mediu controlat. Dificile sunt şi petele de rugină. Acolo se intervine direct pe material, pe zona afectată, Carina folosind soluţie de acid oxalic. Din păcate, rugina nu poate fi îndepărtată complet, cel mult se estompează.

„Oricine şi-ar dori ca, după restuarare, piesele să arate impecabil, ca atunci când au fost create. Dar din păcate nu poţi mai mult decât îţi permite piesa, pentru că este vorba de un proces fizico-chimic care se întâmplă timp de ani de zile. Orice formă de tratament, indiferent cât de specific este pentru tiplologia aceea de material, la bumbac răspunde un anumit tratament, la lână un altul, depindem de material. De exemplu, la lână aplicăm tratament cu acid acetic (oţet), care împrospătează şi fixează culorile.

Dar bumbacului nu îi place oţetul. Sunt cazuri când în material se foloseşte combinaţie de lână cu bumbac şi în acest caz nu putem folosi acidul acetic, pentru că bumbacul îl absoarbe şi în timp poate să provoace daune. Conservarea este extraordinar de importantă şi trebuie să ai mare grijă ce faci cu piesele în timpul conservării. E foarte simplu să le speli la 60 de grade şi să le scoţi impecabil, le apretezi să stea perfect, dar afectezi materialul pe termen lung. Scopul nostru este să le avem şi peste 100 de ani, să le salvăm. Vizitatorii care vin să le vadă trebuie să ştie că piesele au un anumit istoric”, precizează restauratoarea.

Toate procedurile aplicate se regăsesc în fişa de restaurare: stare de conservare, intervenţii, sfaturi de depozitare, sfaturi de transport. Dintre cele mai vechi piese restaurate de Carina se numără o poneavă (învelitoare de pat) de început de 1900.

În prezent are în lucru o faţă de masă decorativă din secession, pe suport din bumbac, cu dantela executată în tehnica ciocănelelor. Firul colorat din broderie este din mătase, combinat cu fir metalic. Suportul piesei a fost rarefiat, pentru că era pregătit pentru tehnica de ajurare, dar faţa de masă nu a fost terminată la vremea respectivă. La restaurare nu se va interveni pe partea de ajurare, pentru că nu se ştie cum s-ar fi dorit să fie finalizată, neavând o porţiune „martor”. Faţa de masă este consolidată pe suport de borangic. „Este o muncă foarte migăloasă şi nu poţi să te grăbeşti, nu ai voie să te grăbeşti, pentru că suferă piesa”, spune restauratoarea.

Prin mâna Carinei au mai trecut mai multe costume populare, ponevi, covoare cu nod, textile decorative, şterguri, piese funerare, steaguri, costume militare.

Pălăria lui Iacob

Carina Stanciu se ocupă acum şi de o piesă arheologică, o pălărie. Restauratoarea a fost în situl IV de pe aliniamentul drumului de legătură Oradea – Autostrada A3 (Biharia) pentru a o recupera, pălăria având craniul ataşat.

În situl IV s-a aflat cimitirul vechi al localităţii Sântion. Pe suprafaţa afectată de proiectul centurii de legătură Sântadrei – Autostrada Transilvania au fost cercetate un număr de 290 de gropi de morminte, se arată în prezentarea Muzeului Ţării Crişurilor. Marea majoritate a gropilor conţineau un singur schelet, dar au existat şi cazuri de dublă, triplă sau chiar cvadruplă înhumare, cel mai probabil membri ai aceleiaşi familii, decedaţi la date diferite.

Restauratoarea a mers zilnic în sit, pentru că fiind o piesă arheologică de începutul anilor 1900, este important de controlat cum se comportă. „La piesele arheologice poţi să ai surprize. Am fost surprinsă prima oară când pălăria a făcut mucegai, dar este ceva normal şi în plus, atacul fungic poate să revină de mai multe ori, pentru că sporii mor foarte greu. De trei ori am supus până acum pălăria la tratament antifungic şi pare deja stabilă”, spune restauratoarea. Aceasta ţine legătura şi cu experţii în domeniu din restul ţării, pentru a fi sigură că procedura în astfel de situaţii este corectă conform legii, pentru a nu crea noi daune, dar şi ca schimb de experienţă.

Iniţial Iacob a fost pus într-un mediu pentru hidratare, până când pălăria a putut fi detaşată de craniu. Interesant a fost că în momentul în care a fost desprins cu grijă craniul, calota era descompusă, dar baza pălăriei era intactă. Chiar şi părul era într-o stare foarte bună. „Incredibil cum a putut să reziste mai bine partea textilă decât osul. Trebuie să facem investigaţii să vedem care a fost procesul care a dus la această degradare. E neobişnuit. Nu ştim cum îl chema pe om, dar noi l-am botezat Iacob şi are numărul provizoriu piesa 100”, precizează Carina Stanciu.