Căminul Cultural din Livada s-a umplut de săteni, invitați speciali, lideri politici și istorici, care s-au bucurat de o manifestare științică, primul simpozion din Liva având ca tematică „Drama românilor deportați din satul Livada și din Nordul Ardealului (1940-1944)” şi „Osemintele eroilor martiri de pe raza comunei Nojorid și a județului Bihor”. Gazda evenimentului a fost Ioan Chivari, consilier local PSD la comuna Nojorid. Invitați să suțină prelegeri au fost lector univ. dr. Cristina Liana Puşcaş, muzeograf la Muzeul Țării Crișurilor, col. (r.) dr. Constantin Moşincat, istoric militar și doctorul în Istorie Augustin Ţărău.

„Este primul simpozion organizat în satul Livada de Bihor, dedicat în bună parte istoriei satului nostru. Sunt clipe de cinstire pentru cei mai vârstnici din sat care au suferit doar pentru că erau români. După părerea mea, Dictatul de la Viena, din august 1940, este o pată veșnică pe obrazul elitei românești din acea perioadă. La 81 de ani de la Dictatul de la Viena, rămâne fără un răspuns concludent întrebarea: Trebuia România să cedeze Ardealul de Nord în favoarea Ungariei, fără să tragă un foc de armă? Din satul Livada, au fost deportate 396 de persoane. În urma Dictatului de la Viena, satul Livada, pe-atunci purtând denumirea de Regele Ferdinand, a fost ocupat de trupele horthyste, care au instaurat administrația maghiară. În octombrie 1940, cu o singură excepție, toată populația satului a fost expulzată peste linia de demarcație stabilită la Viena. Expulzarea s-a făcut în condițiile în care românii nu au putut lua cu ei decât câteva haine și hrană. Legat de eroi, ce am făcut noi. În perioada cât am fost primar, împreună cu școlile, cu parohiile, am întreținut mormintele, le-am pus flori și am împrejmuit cimitirele. Vreau să vă spun că în comuna Nojorid sunt trei gropi comune cu eroi, în cea din Leș sunt 388, în cea din Păușa – 221, iar la Chișirid – 223; deci peste 800 de eroi în cele două războaie mondiale își dorm somnul de veci în cele trei gropi comune”, a precizat Ioan Chivari.

Acesta a mai subliniat că a inițiat demersuri, împreună cu col (r.) dr. Constantin Moșincat și sculptorul Paina Dumitru, pentru amenajarea Parcului istoric al cazematei și a unui Panteon al eroilor. Totodată, Ioan Chivari s-a oferit să susțină financiar doi studenți masteranzi de la Universitatea din Oradea care să se documenteze la Arhivele Naționale din București pentru a scrie lucrări de cercetare pe tema deportaților și eroilor din Livada și din județul Bihor.

[eadvert]

În deschiderea simpozionului, primul invitat, cercetătorul Augustin Țărău, doctor în Istorie, a vorbit auditoriului despre drama românilor deportați din satul Livada și din Nordul Ardealului între anii 1940-1944.

e

„Prin Dictatul de la Viena, noi, Bihorul am pierdut în Plasa Aleșd – 39 de localități, în Plasa centrală, Oradea – 33, Marghita – 44, Salonta – 10, Săcuieni -11, Sălard – 29, Tileagd – 17. Intră în componența Ungariei 185 de localități, cu o populație de 322.331 de locuitori. Trebuie să amintesc că Bihorul, multă vreme, a fost cel mai mare județ din Ungaria, și pe vremea Austro-Ungariei. Pierdem 82 de circumscripții notariale cu 182 de comune rurale. Nouă ne mai rămân în partea românească a Bihorului 238 de comune rurale, plus comuna urbană Beiuș. Dincolo, pe vremea respectivă, doar Salonta mai era oraș. Până în octombrie 1941, s-au înregistrat la Beiuș 11.257 de refugiați, toți bihoreni”, a menționat dr. Augustin Țărău.

Istoricului militar col (r.) dr. Constantin Moșincat și-a prezentat cel mai nou volum al său, care a apărut la Editura Tipo MC Oradea, „Cazemata. Sistemul românesc de fortificații (1937-1940)”. „Este prima lucrare în istoriografia românească care abordează subiectul cazemata, de pe granițele României Mari, ca o reconstituire a adevărului istoric deoarece, în timpul construirii, caracterul „strict secret” le-a ferit de deconspirarea consemnării caracteristicilor tehnico-tactice, apoi, după război, fiind dezafectate, în contextul relațiile socialiste bilaterale, destinse, dintre România, U.R.S.S. și Ungaria, nu se pomenea nimic despre trecut, astfel că nici o lucrare specifică nu s-a mai ocupat de Cazematele construite între 1937-1940. România, deşi era Mare, s-a considerat și comportat ca un stat mic, sub Carol al II-lea, deoarece s-a prezentat la Viena să-şi „rupă din

propriul trup”. Ceea ce cu greu se explicase în cercurile politice şi militare, pentru mase era de neînţeles, căci se atinsese, prin cedări fără luptă, un patrimoniu religios al naţiunii. Fără discursuri complicate, energia de apărare era disponibilă. Numai un ordin: la arme, la hotare era suficient căci mişcarea culturală la graniţa de Vest crease premise favorabile conceptului de apărare „fără gând de retragere”. Cazemata, încorporează esența gândirii strategice românești, bazată pe dreptul sfânt și inalienabil ca drept de apărare”, a comentat col (r.) dr. Constantin Moșincat.

În finalul manifestării, istoricului Cristina Liana Pușcaș, muzeograf la Muzeul Țării Crișurilor, a vorbit celor prezenți despre partea cea mai neagră din istoria României, Gulagul românesc.

„Județul Bihor, prin numărul mare de deținuți politic, care au ajuns în închisorile comuniste, se află pe locul 10, în această listă a suferinței. Închisoarea Oradea a fost una dintre cele mai grele închisori din România, alături de Sighet, Pitești, Aiud și Gherla. Volumul „101 chipuri ale suferinței în Bihorul carceral comunist”, apărut în acest an la Editura Ratio et Revelatio, în Categorie Historia, vine, în mică măsură, să scoată la lumină adevăruri dureroase ale acestei negre perioade. Acești oameni prezentați în volum sunt chipuri ale demnității, care au luptat pentru credință, au luptat pentru un ideal”, a adăugat lector univ. dr. Cristina Liana Pușcaș.