Dacă te duci la teatru, vrei să vezi o piesă.
Dar „Clasa noastră” nu e neapărat o piesă ci, mai ales, o Carte cu o Poveste cutremurătoare…O Carte cu ilustraţii, pentru că scenele – în sens propriu- ţi se deschid filă cu filă pentru a ajunge la miezul/tâlcul poveştii: filele cărţii ce se dau la o parte sunt când zidul plângerii, când cadrul unui panou de cinema – apropos şi de supratitrare – al clasei ce aduna copii creştini şi evrei, când pereţii camerei în care se produce un viol colectiv, când piaţa centrală etc.
Şi e Poveste pentru că are multe din ingredientele necesare: un parcurs temporal egal cu viaţa unui om, vorbeşte de o lume ce ne e prezentată ca reală dar care ar trebui să fie ireală, nu depăşeşte în niciun moment limitele bunului simţ, aduce în dialog şi bucurii adevărate dar şi dureri ce-ţi macină sufletul şi care are şi un final dacă nu tocmai fericit – cum ar trebui să fie într-o poveste – cel puţin unul lăsând loc unei speranţe de dreptate în iubire…
Şi ce mai trebuie adăugat unei piese pentru a deveni spectacol?
E o întrebare retorică cu un răspuns simplu: să aibă un impact asupra spectatorului de o asemenea amlpoare încât acesta să nu-l uite niciodată! Şi cum poţi să uiţi o imagine copleşitoare ca aceea în care cu o funie ce pare fără sfârşit e şi biciuită şi legată o fiinţă umană, sau cum poţi uita nişte sunete tulburătoare generate de lanţurile lingurilor de metal. Chiar dacă sunt doar simple invenţii regizorale, ele au impact covârşitor. Această clasă, jucată cu un ritm ultra alert de nişte actori ce par născuţi pentru aceste roluri, în care privitorul nu-şi poate lua niciun respiro pentru că e mereu bombardat de emoţii la fiecare replică, generează în spectatori o amintire eternă… Oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că memoria şi uitarea sunt două componente esenţiale ale funcţionării creierului nostru. Suntem făcuţi să memorăm lucrurile frumoase şi să le uităm pe cele urâte. Care este graniţa e greu de spus…
Dar e sigur că memorăm etern acele evenimente care, atunci când se produc, sunt însoţite şi de o emoţie puternică.
Cred că aceasta a fost şi dorinţa ascunsă a acestei montări.
Ion Gâdoiu
Citiți principiile noastre de moderare aici!