În a doua zi a evenimentului Zilele Filmului Istoric, după proiecţia filmului „Buzduganul cu trei peceți”, în regia lui Constantin Vaeni şi dezbaterile ce au urmat, Cristian Tudor Popescu şi-a lansat la Muzeul Ţării Crişurilor volumul „Dumnezeu nu e mort. Interceptări. Note informative”, apărut anul trecut la editura Polirom. Întâlnirea s-a derulat sub forma unui dialog între reputatul gazetar şi Dan Liviu-Boeriu.

[eadvert]

Cartea este o colecţie de fragmente, „note informative” sau „interceptări” care suprind teme diverse printre care: tenis, religie, panedmie sau Corneliu Vadim Tudor. Fragmentele sunt fie dialoguri supervizate de cel care dă titlul cărţii, fie monologuri ferme, tranşante. Dan Liviu-Boeriu spune că în acest volum vom descoperi una din trăsăturile definitorii ale scristului lui Cristian Tudor Popescu: reducerea la esenţă.

În peste 30 de ani, gazetarul a scris multe texte de opinie, motiv pentru care prima întrebare a fost dacă a simţit vreodată responsabilitatea de a şti că ceea ce scrie este citit de sute de mii de ochi ale unor oameni care se pot ralia acelor opinii, şi dacă a scris vreodată un text care nu reflecta întocmai ceea ce credea, dar ştiind că poate influenţa prin scris, dacă a renunţat la unele din opiniile sale.

„Eu am fost şi sunt scriitor, nu sunt om de televizor, nu sunt jurnalist, n-am avut niciodată vocaţia jurnalismului, n-am visat să devin mare jurnalist, nici nu ştiam despre această meserie înainte de ’89 cu ce se mănâncă”, spune Cristian Tudor Popescu. Nu el a ales să facă jurnalism, ci jurnalismul l-a ales, după 1989, în urma unui concurs de împrejurări.

Din 1990 a început să scrie texte de gazetar. A intrat în gazetărie, a început să scrie în ziar, pentru că îl considera apropiat de carte. În anii ’90, presa era suficient de apropiată de carte, ţinând cont ca atunci se publicau în ziar pagini de cultură, cronici literare, cronici cinematografice, apăreau chiar fragmente de cărţi aflate în pregătire, semnate de scriitori consacraţi. Spre sfârşitul anilor ’90, gazetarul a deschis şi o rubrică de poezie în ziarul Adevărul, care era al doilea ca tiraj după Evenimentul Zilei, publicând o antologie din poeţi români.

 

„Gazetăria e real time, literatura e off line”

A început să scrie articole pe care le considera coerente şi închegate pe o idee care să fie datată cum trebuie. La început nu avea internet şi primea reacţii în zeci de scrisori, dar acum când are, după ce postează un articol primeşte în câteva secunde reacţii, inclusiv de tipul „Boşorogule, încă n-ai murit?”, şi mărturiseşte că de multe ori era şocat când vedea ce înţelegeau cititorii din ce a scris el. Făceau conexiuni la care el nu se gândise niciun moment, înţelegând cu totul altceva. „Acum am început să studiez fenomenul. Ştiinţific, inginereşte!”, spune gazetarul, care foloseşte de multe ori cuvinte cheie, cuvinte „baliză”, din care observă cum cititorii fac „ţesături” şi construiesc un alt text faţă de ce a scris el. Mărturiseşte: „Nu am dorit niciodată să fiu pe placul nimănui, nu m-a interesat. Am scris despre ce am crezut eu de cuviinţă. La gazetărie te obligă ziua, te obligă viaţa să scrii despre ce se întâmplă”.

Studiind fenomenul a trebuit să îşi reevalueze modul de a scrie gazetăreşte, faţă de a face literatură. Cititorul de carte e diferit de cel de ziar. El se aşează în tihnă pregătit să petreacă ore cu cartea în mână, pregătit să revină la unele pasaje. Pe când cititorul de ziar vrea să înţeleagă repede şi tot, nu are răbdare. „Gazetăria e real time, literatura e off line”, spune Cristian Tudor Popescu. „Gazetăria e: ai, n-ai mingea, tragi la poartă! La gazetărie nu te întreabă nimeni dacă te doare capul, dacă ai chef să scrii, dacă ai subiect. (…) Gazetăria înseamnă să pui botul în dejecţiile României în fiecare zi.”

„Ridicolul e mai rău decât moartea”

De când a trebuit să fie umplute zilnic pagini de ziar, presa a început să aibă acel rol de care, spune Cristian Tudor Popescu, foarte puţină lume este conştientă, şi anume că presa fabrică realitate. Prin anii ’90 îşi aminteşte că a trăit, ca responsabil de ziar, cea mai groaznică situaţie pentru un gazetar, acea zi nefastă în care nu ai niciun subiect, nimic de deschidere de pus în ziar pe prima pagina.

„Se face ora 2, 3, 4, răscolesc Agerpres-ul, France Press-ul. Nimic. Ce să dau? Se face ceasul 5, nimic. Să pun măcar în capul ziarului ceva. Nu vă puteţi imagina sentimentul de groază pentru că situaţia e mai rea decât o situaţie în care îţi rişti viaţa. Este o situaţie ridicolă. Ridicolul e mai periculos decât pericolul, cel puţin pentru mine. Ridicolul e mai rău decât moartea”.

În final găseşte o ştire măruntă care anunţa că în zona Aradului au venit nişte lăcuste care au distrus unui cetăţean pe mai multe parcele recolta. I-a venit ideea de a-l trimite pe fotoreporter la bibliotecă să facă o fotografie de aproape unei lăcuste dintr-un atlas zoologic. Să pară un „bug-eyed monster”, un mostru cu ochi de insectă.

„A adus o poză de care m-am speriat, am pus poza respectivă şi apoi am tras un titlu deasupra de care sunt mândru şi azi: Invazie de lăcuste marocane în vestul ţării. Invazie! Cine decide de la câţi invadatori încolo se poate numi invazie? Avea loc în zona Aradului, eu am zis: în vestul ţării. Minţeam? Nu. Mai e cuvântul «marocane». L-am pus de la mine total. Poate să zică cineva că nu erau marocane? Nu s-a demonstrat că nu erau. De ce le-am pus marocane? Suna mult mai perves. Mi s-a părut mai vicios, păreau mai periculoase. Acesta este titlul în care, vă rog să observaţi, nu minţeam deloc. Niciunul dintre cuvintele de acolo nu erau lipsite de acoperire. E adevărat că nu erau suprapuse cu realitatea. Este acesta un fake-news? Este!”, explică gazetarul, dar spune că e un fake-news „mai meşteşugit”, că azi nici fake-news-urile nu mai sunt ce erau odată. „V-am spus povestea asta, că m-am scimbat şi eu în aceşti 30 de ani.”

„Să alegi între cancer şi SIDA”

Întrebat dacă regretă vreunul din textele pe care le-a scris, răspunsul a fost „Nu, nu regret nimic, n-aş schimba nimic din ce am scris”. Dar îşi aminteşte de finala pentru prezidenţiale dintre Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Tudor, cea mai sinistră situaţie, „să alegi între cancer şi SIDA”. Fiind o situaţie disperată, spune gazetarul, şi-a propus să folosească „orice mijloace de a coborî sub centură pentru a-l împiedica pe Corneliu Vadim Tudor să ajungă preşedinte. Nu îşi putea imagina o Românie condusă de Vadim. „Iliescu era cinic, criminal, dar nu era nebun”, pe când despre Vadim spune că era total imprevizibil. L-a numit deseori pe PRM-ist „sectant” pentru că aflase că familia sa provenea dintr-o organizaţie religioasă. Apoi s-a folosit de formularea folosită pe prima pagină de ziarul francez L’Humanité, care îl numea pe Vadim „fascistul din Carpaţi”. „Nu e suficient să spui o dată. Trebuie să spui de sute de ori acelaşi lucru”. Regretă felul în care a ales să direcţioneze atunci alegătorii, dar dacă ar fi pus din nou într-o situaţie similară, ar face acelaşi lucru.

„Ce înseamnă să fii bun român?”

Vorbind despre naţionalişti şi anti-vaccinişti, Cristian Tudor Popescu consideră că primul factor comun al acestora este iraţionalul. „A fi naţionalist, a fi rasist, înainte de a spune că sunt atitudini imorale, ele sunt iraţionale. Ce înseamnă naţionalism extremist? Înseamnă – prin metoda exageraţiunii: eu sunt român, şi pentru că sunt român trebuie să primesc o leafă. Există ţări în care acest lucru chiar se întâmplă, de exemplu în Kuweit. (…). Vine şi spune, eu sunt bun român. Ce înseamnă să fii bun român?”, întreabă gazetarul. Şi răspunsul, spre satisfacţia acestuia, i-a venit din sală din partea unei doamne: „Dacă poţi să spui «sunt un bun român» fără să te simţi ridicol”.

Pornind de la faptul că ieri, luând cafeaua cu regizorul Constantin Vaeni şi directorul Gabriel Moisa la Ristretto a fost servit de un chelner din Indonezia, şi-a amintit de reacţia obişnuită: „au venit ăştia să ia locurile românilor”. Şi în Bucureşti a întâlnit deseori această situaţie. Este adevărat, iau ei locurile noastre? Răspunsul i-a fost dat de diferiţi patroni care au mărturisit că au dat zeci de anunţuri de angajare şi nu a venit nimeni să lucreze ca şi chelneri, aşa că au apelat la cei veniţi din Indonezia, India, Sri Lanka. „Nu e nicio conspiraţie aici”, spune Cristian Tudor Popescu, amintind că şi românii merg să lucreze în alte ţări, fiind un fel de „indonezieni ai Germaniei”.

Acuzat de „dobermanie”

La finalul dialogului, Dan-Liviu Boeriu l-a întrebat cum consideră că vor fi văzute scrierile sale peste 30, 40, 50 de ani. Gazetarul a mărturisit întâi că nu are încredere în nimeni. „Nu am încredere nici în mine. Dacă am fost acuzat vreodată că sunt dur, aşa am fost. «Dur» este un cuvânt cenuşiu, n-are temperatură, n-are culoare, n-are imagine. «Dobermann hrănit cu zeamă de jugulară», asta e din Academia Caţavencu. Asta se reţine! Dacă am fost acuzat de această dobermanie, atunci vă pot spune în apărarea mea un singur lucru: sunt la fel de doberman cu mine însumi, cum sunt cu alţii. Niciodată n-am cerut cuiva să fie într-un fel în care eu nu sunt. Întâi îmi aplic mie criteriile pe care le cer celorlalţi”.

Din păcate are senzaţia că după mai bine de 30 de ani de când scrie gazetărie, scrie „de pomană”. Mărturiseşte că a sperat să mişte nivelul mediu al acestui popor căruia cu drag îi aparţine, „măcar un milimetru”. Dar din păcate, în loc ca nivelul să urce, a coborât.

Cât despre posteritate, Cristian Tudor Popescu a amintit viteza şi volumul mare în care ne năpădesc informaţiile, cărţile, aşa încât „cine va mai citi în 2050 ce am scris eu în 2022?”.

După două ore de dialog cu Dan Liviu-Boeriu şi cu publicul, gazetarul a mărturisit că a obosit. A mai avut energie însă pentru a semna cu răbdare volumul zecilor de oameni care s-au aşezat la coadă pentru un autograf.

Întâlnirea cu Cristian Tudor Popescu a fost organizată de Editura Polirom și Librăriile Humanitas, împreună cu Muzeul Țării Crișurilor Oradea – Complex Muzeal.