Într-o lume în care valorile tradiţionale au deveni desuete şi au fost înlocuite de religii cu zei necruţători precum „banul şi poziţia socială”, firul roşu al dezvoltării umane este teribil de greu de urmărit. Dificultăţile sunt resimţite acut cu precădere de către tineri. Tabloul cotidian este uneori de un gri absolut: şcoala îi suprasolicită, părinţii nu au timp de ei, presiunea grupului este uriaşă la o vârstă la care sunt în permanentă căutare, frustrările legate de un nivel economic departe de aspiraţiile proprii ating de-a dreptul culmi, dragostea care (doar pentru ei!) este motiv de cumplită suferinţă.
În acest context sau sub aceste nefaste auspicii fenomenul „Emo” se prezintă ca o realitate tristă a începutului mileniului III care a afectat un număr mare de adolescenţi şi tineri. Deşi debutul este semnalat în anii ’90, în Statele Unite ale Americii ca subgen al genului muzical rock, în ţara noastră vorbim despre acest fenomen, despre amploarea şi consecinţele lui, începând cu anii 2007. Propagarea cu repeziciune a acestui fenomen, dar şi a ideologiei sale datorează mult mijloacelor de informare în masă: radioul, televiziunea şi internetul. În vara anului 2008, presa scrisă de toate genurile, forumuri, blog-uri şi emisiuni de televiziune anunţau un „mare pericol social”: apariţia, pe scena socială, a generaţiei emo, a unor adolescenţi care se joacă de-a emotivii, cu un anumit gust al modei, adevăraţi rebeli fără cauză. Nimic nou sub soare! Fenomene cu caracter de revoltă, similare fenomenului „Emo” s-au cristalizat de-a lungul istoriei recente: anii ’60 aparţin tinerilor hippie care preamăresc dragostea şi libertatea, anii ’70 sunt ai „punkerilor” care luptă împotriva sistemului, anii ’80 strălucesc în moda glam, iar anii ’90 sunt anii alternativilor”. Generaţii se sting, altele se nasc în tumultul unei societăţi în perpetuă transformare ce nu mai ştim sigur de este evoluţie sau involuţie. Umanitatea însăşi se află în dezechilibru economic, social, afectiv, într-o generalizată criză a valorilor, premize clare ale sentimentelor de insecuritate economică, socială, afectivă. Noile generaţii încep să-şi facă publice iluziile, speranţele, problemele în concordanţă cu caracteristicile unui context social ale cărui cerinţe şi stimuli depăşesc uneori posibilităţile lor de adaptare şi reactivitate. Aşa cum hipioţii, rockerii, punkerii au stârnit, la vremea lor, o reacţie de respingere şi acuzare, cuvintele hippiot sau punker fiind şi acum folosite cu sens peiorativ, şi emo este, uneori cu uşurinţă, introdus în tagma devianţilor.
Ne-a devenit familiară asocierea fenomenului „Emo” cu descrierea stereotipă: emoţional, sensibil, timid, introvertit, anxios, depresiv. Fenomenul are manifestări specifice: de la modă, la stil de viaţă, de la comportamente pasive la comportamente şi atitudini agresive, tendinţe de automutilare, chiar fenomene de tip suicidar, acestea fiind şi cele care au atras atenţia publică. Au intrat în vorbirea curentă şi este ”cool” să ştii ce înseamnă: „emo-style” – felul în care te îmbraci , „emo-make-up” – felul în care te machiezi, iar „emo-acting” – modul în care obligatoriu reacţionezi .
Cazurile tragice sunt semnale de alarmă care afectează major familii, prieteni, un întreg microunivers relaţional. Atunci ne amintim subit că tinerii aceştia nu reprezintă factori perturbatori ai armoniei vizuale citadine, ci că sunt PERSOANE care poate au ales această cale de a ne arăta că uneori diferenţele pot însemna chiar strigăte mute de ajutor! Trist este faptul că UITAREA, ca mecanism de apărare benefic de cele mai multe ori, aplatizează foarte rapid reacţiile noastre emoţionale într-un cotidian în care înotăm din ce în ce mai greu.
Ne resemnăm? Acceptăm că ei sunt nişte devianţi ca mulţi alţii şi ne manifestăm creştineasca empatie într-un fel de spovedanie aridă către noi înşine? Cert este că o responsabilizare a părinţilor, a profesorilor (adulţi cu acte în regulă), a societăţii, a formatorilor de opinie, ar putea preveni adoptarea atitudinii depresive caracteristică mişcării emo. Călătoria devenirii umane este un proces delicat, cu suişuri şi coborâşuri, cu satisfacţii şi eşecuri, dureros de acut uneori, dar a cărui finalitate justifică pe deplin efortul. Atitudinea calmă, deschisă, echilibrată, comunicarea eficientă, naturaleţea abordării provocărilor pot ghida cu succes călătorii rătăciţi în furtună. Ajustarea aşteptărilor, valorizarea eşecurilor ca experienţe de viaţă, parcurgerea etapelor de dezvoltare în ritm propriu, menţinerea stimei de sine la nivel adecvat se pot constitui în soluţii ale complexelor probleme de adaptare.
Dacă vom reuşi să-i învăţăm pe copiii, pe tinerii cu care avem onoarea să fim contemporani (şi nu în sens peiorativ!) să ”nepreţuiască” viaţa, să-şi respecte fiinţa ca pe cea mai fierbinte rugăciune, ca pe stropul de apă în arşiţa deşertului, lumea în care trăim va fi cu siguranţă una mai prietenoasă pentru ei în primul rând. Dacă nu vom pregeta să-i apreciem zilnic, să exprimăm emoţii constructive, să acordăm atenţia şi respectul cuvenite părerilor chiar fundamental diferite de ale noastre, poate că tristeţea se va dilua în antonimica bucurie cu exploziva energie caracteristică tinereţii.
psih. Simona Lăcătuşu,
Asociaţia Română de Psihologie Comunitară
Citiți principiile noastre de moderare aici!