Muzeograful Adrian Gagiu are o sarcină dificilă dar deosebit de frumoasă: are în grijă vivariul Muzeului Ţării Crişurilor. Vivariul este o expoziţie permanentă a Secţiei de știinţe ale naturii şi include două săli expoziţionale cu o suprafaţă totală de 359 m². Este dedicat educaţiei ecologice, fiind în acelaşi timp un punct de conservare şi cercetare. În cele 35 de acvarii, acvaterarii şi terarii sunt expuse circa 40 de specii locale şi exotice. Animalele vii sunt expuse individual sau grupate după criterii biogeografice. Proiectul tematic al vivariului este din 2006, dar deschiderea pentru public a avut loc abia în 9 mai, anul acesta. De atunci şi până în 2 septembrie au fost vândute peste 19.300 de bilete.
Când au fost aduse la Vivariu, majoritatea au fost pui pentru că se adaptează mai uşor la transport, la noul mediu. Unora le prinde mai bine captivitatea, pentru că în natură sunt prădători, sunt boli. Însă şi în vivariu doza de experiment şi imprevizibil rămâne, după cum spune Adrian Gagiu, pentru că nu ştii cum se adapteaza pe termen lung, cum se reproduc, cât de agresive sunt unele exemplare. Iar curăţenia este foarte importantă pentru a evita bolile, poluarea micromediului. „Rostul unui vivariu sau al unei expoziţii de animale vii într-un muzeu este de conservare, cercetare dar şi de educaţie ecologică. Să poţi arăta animalul de aproape, să vadă că nu este atât de scârbos şi de periculos, să îl cunoască mai bine şi să îl aprecieze, să îl respecte în natură, să nu îi distrugă mediul”, spune muzeograful. De asemenea, se poate observa adaptarea la mediu, evoluţionismul, mimetismul.
Cu poveşti
În Vivariu, fiecare specie are o poveste. De exemplu, contrar aparenţei monstruoase, tarantula cu genunchii roşii nu este atât de periculoasă ca alţii din familia asta. Muşcătura nu este atât de toxică şi nu este un păianjen agresiv. Perii sunt mai periculoşi pentru că atunci când este speriat sau iritat se scarpină ca un câine pe spate şi perii foarte fini sunt duşi de aer şi îţi intră în nas, în gură şi în ochi şi sunt iritanţi. Din cauza colectării excesive pentru pet-shop-uri și a uciderii de către localnici pe ideea că este animal periculos, în 1985 specia a fost inclusă în lista speciilor protejate.
În următorul terariu găsim insecta-băţ indiană. Ea se reproduce prin partenogeneză. Femela se reproduce făcând ouă nefecundate care sunt viabile. Din ouă ies larve care sunt tot femele, riscul fiind ca în timp să se uniformizeze genetic. În natură se cunosc puţini masculi, în captivitate nu sunt deloc. Insecta reprezintă un caz tipic de mimetism, prin înfățișarea care imită rămurelele pentru a trece neobservată.
Cu siguranţă i-aţi văzut în documentare, la televizor, pe peştii-arcaş, o specie exotică care nu hibernează. Peştii arcaş, dacă văd insecte pe frunze, scuipă un jet de apă ca să le doboare, şi apoi le culeg de pe suprafaţa apei. Scuipă şi în apă ca să manevreze insecta. E interesant cum fac corecţia indicelui de refracţie, apa şi aerul având indice diferit. Din apa în afară nu vezi poziţia exactă, e deplasată. Ei fac corecţia şi scuipă exact acolo unde e insecta.
Una dinte speciile periclitate este „rechinul” negru cu coadă roşie. La Vivariu sunt doi, care încă sunt tineri şi se tolerează. Dar la maturitate rămâne unul singur, pentru că este teritorial şi agresiv. S-a crezut că au dispărut din natură în 1996, din cauza poluării şi a pescuitului excesiv. A fost redescoperit în 2011 într-un singur sit în bazinul râului Chao Praya din Thailanda.
Nici piranha nu sunt aşa de fioroşi precum apar în filme. Dacă sunt perioade de secetă şi de foame prelungită, ar putea ataca tot ce mişcă în apă. Dar în general mănâncă organisme mici şi cadavre. Dacă bagi mâna în apă, mai probabil este să se sperie.
Cichlidul cu gura de foc se ascund. Cichlidele majoritatea sunt teritoriale şi îşi păzesc puii. Puii stau grupaţi iar părinţii îi păzesc, şi le mărunţesc hrana o vreme. Pui expuşi sunt prima generaţie obţinuţi în vivariu. Aceştia au şi comportament de etalare: se înfoaie, se colorează, se sperie unii pe alţii. Sunt teritoriali şi de aceea fiecare trebuie să aibă grota lui, ascunzătoarea lui.
Şi peştii Oscar expuşi sunt adolescenţi. Cresc pâna la 30 de centimetri. Şi scalarii s-au reprodus de când s-a deschis expoziţia. Sunt din aceeaşi familie de cichlide dar mult mai puţin agresivi. Discus este un peşte foarte apreciat în lumea acvaristicii pentru culori. Este un peşte foarte sensibil la calitatea apei şi la boli. Mbunas sunt ciclide din lacul Malawi, din Africa, specii endemice. Ca o curiozitate, Malawi este un lac imens în care, în fiecare golfuleţ e o altă specie. Sunt specii care trăiesc numai acolo. Sunt agresive şi teritoriale.
Evoluţie
Gurami face apropierea, ca evoluţie, către tetrapode – animalele terestre cu patru picioare. Unii peşti respiră şi aer atmosferic. Înotătoarele lor abdominale sunt modificate, ca nişte antene, fiind organe tactile. Bichirul reprezintă încă un pas în evoluţie: peşti cu „picioare”. La înotătoare au o bază cărnoasă, un început de schelet. Probabil în perioadele foarte secetoase au fost obligaţi să se târască şi şi-au întărit înnotătoarele. Guvidul de mangrove este peştele care umblă pe uscat. În mod normal mănâncă pe uscat, nu în apă.
Axolotl este o salamandră cu viaţă complet acvatică. Este ocrotit, nu mai există în natură decât într-un singur lac de lângă Mexico City. În stadiul adult arată ca un mormoloc. Aceasta se numeşte neotenie – păstrează în stadiul matur sexual caractere de larvă. Într-un alt acvariu este broasca taur. Are muşcătura foarte puternică pentru că are nişte excrescenţe osoase pe mandibulă ca un mecanism de blocare. Masculul în natură îşi păzeşte mormolocii. Simpatică şi colorată este broasca cu ochi roşii, specie din America. Iar broasca ţestoasă africană acum este pui. Poate strănepoţii noştri o vor vedea la maturitate, când va atinge 40 de centimetri.
Cu responsabilitate
Iniţial a fost expusă şi ţestoasa cu tâmple roşii. Dar cu ea este o altă poveste. Este una din speciile cele mai invazive din lume, colonizează habitate străine – uneori prin greşeala omului, şi elimină speciile locale. În multe ţări s-a interzis comerţul cu acestă specie de broască ţestoasă. „La Felix am văzut o dată când la bazinul cu ţestoase, cu ani în urmă, un individ a adus şi le-a aruncat acolo. Am găsit chiar şi în rezervaţie, în lacul termal. În cadrul educaţiei ecologice ar trebui să se atragă atenţia asupra acestor specii invazive. Să nu cumperi iresponsabil un animal şi când vezi că nu poţi să ai grijă de el să îl abandonezi! Multe animale exotice nu se adaptează, dar altele ca ţestoasa cu tâmple roşii, da. Am mai găsit anul trecut, prin aprilie, o insectă din familia insectei-băţ abandonată pe stradă, pe B-dul Dacia. Nu te aştepţi să vezi aşa ceva în Oradea, pe stradă. Este o specie din zona indoneziană. Şansele sunt mici să se aclimatizeze, dar perioada de eclozare este lungă, cam 6 luni. Poate să petreacă iarna ca ou, într-un beci. De mâncat mănânca mur, trandafir japonez… Deci, s-ar putea. A avea un animal este o responsabilitate”, atrage atenţia Adrian Gagiu.
În zona speciilor mai atractive din punct de vedere al aspectului se înscriu: gekko – care nu are pleoape şi îşi curăţa ochii cu limba, cameleonul – un exemplu cunoscut de mimetism, şopârla basilisc, din jungla din America Centrală – cea care fuge pe apă. Şopârele basilisc au făcut ouă în iarnă dar nu sunt încă mature şi nu au făcut ouă viabile. Varanul australian e şi el pui. La maturitate ajunge la 70 de centimetri. Este curios ca un câine, spune muzeograful. La final de expoziţie găsim şi prepeliţa japoneză, ariciul african, hamsterii care au produs deja 3-4 generaţii de pui, şi veveriţa marsupială zburătoare.
Când s-au ales speciile de la Vivariu s-au axat mai mult pe specii exotice, pentru că speciile locale hibernează şi practic jumătate de an nu pot fi expuse. Acum, că a început şcoala, lecţiile de biologie şi educaţie ecologică se pot ţine chiar la Vivariu, explicaţiile care însoţesc acavariile şi terariile fiind foarte utile şi interesante.
„Nu-i pasă nimănui că s-a distrus un sit”
În primul acvariu al Vivariului este un memento mori pentru melcul termal. Nu a supravieţuit, nu s-a reprodus în captivitate. Melcul termal a fost o specie cu „vârsta” de 65 milioane ani. A existat doar în rezervația naturală „Pârâul Pețea”, Băile 1 Mai, în Lacul Ochiul Mare, a cărui izvor termal a secat intermitent din 2011, complet din 2014. „Melcii, cât i-am avut în acvarii i-am studiat să văd ce fac, cum se mişcă, cum mănâncă, unde stau. Erau atât de lenţi şi de neajutoraţi! Când cădeau pe spate nu se mai puteau întoarce. Melcul avea respiraţie complet acvatică, respira prin branhii. Deci, când melcii rămâneau eşuaţi pe mal când scădea apa cu un metru în lac că se pompa apă la vre-o piscină, la vreun hotel, ei nu se mai puteau întoarce în apă”, spune cu tristeţe Adrian Gagiu.
Bucuria lui sunt roşioarele termale, care au făcut pui. Sunt cele mai valoroase din toată colecţia vivariului pentru că nu mai există în natură. La proiectul ştiinţific internaţional – „Reproducerea în captivitate şi menţinerea ex-situ a populaţiilor de Scardinius racovitzai şi Melanopsis parreyssii” Adrian Gagiua fost coordonatorul proiectului de salvare a speciilor endemice. Înainte ca lacul termal din Băile 1 Mai să fi secat complet, în 2013 s-a reuşit prin proiect, împreună cu Acvariul din cadrul Complexului Muzeal de Ştiinţele Naturii „Răsvan Angheluţă” Galaţi şi Universitatea Gödölő din Ungaria – partenerii de proiect, să salveze câteva zeci de exemplare şi să le reproducă în captivitate.
„În acvarii roşioarele lui Racoviţă mai există doar la partenerii noştri din proiect: în Ungaria, la Universitatea Gödölő şi la acvariul din Galaţi”, spune Adrian Gagiu. „În România, îmi pare rău că trebuie să menţionez – dar trebuie – nimeni în afară de acvariul de la Galaţi nu a fost interesat de proiect. Am scris e-maiuluri, şi mai ales Gabi Grigoraş de la avariu, care fiind ihtiolog avea contacte. Şi când am fost la congresul de zoologie de la Muzeul Antipa am prins ocazia şi am zis. Chiar aveam o lucrare exact legată de acest proiect şi nimeni nu a fost interesat. Nu mai sunt acvarii publice în ţară, staţiuni piscicole? Aici sunt două acvarii, unul cu juvenilii, unul cu adulţii. Am avut mare noroc că nu sunt atât de sensibili la calitatea apei. Le trebuie apă caldă dar nu neapărat cu chimismul pe care îl aveau în lac. E paradoxal. Oamenii ăştia nu au înţeles că acolo s-a distrus un sit ocrotit prin lege românească şi prin lege europeană, adică un sit Natura 2000, un sit comunitar. Au dispărut din natură două subspecii endemice care trăiau numai acolo din toată planeta. Nu-i pasă nimănui. Nu se mai pomeneşte niciun cuvânt despre povestea asta. Parcă nici nu ar fi fost. În lac mai erau şi specii locale ocrotite dar şi neocrotite. Era biodiversitate. În primul rând ecosistemul era unic. Nu înţeleg cum uită lumea…”, spune cu tristeţe Adrian Gagiu.
Citiți principiile noastre de moderare aici!