INTERVIU cu dramaturgul Mircea Bradu: A fost, este și va fi „Țara Visurilor Noastre”

Cum ați devenit elev la Gojdu?

– Tatăl meu a fost dascăl, la fel și mama… Tata participa la auditoriul de la primărie al domnului profesor Teodor Neș, care era directorul liceului și întemeietorul Universității libere „Emanuil Gojdu”. Stând acolo în sală și văzându-se mereu – întâlnirile aveau loc din două în două săptămâni – se cunoșteau. Tata publica și în revista „Gazeta de Vest”, la care colabora şi domnul profesor Neș. Într-un ianuarie, a venit tata la Oradea și întâlnindu-se cu domnul profesor Neș, acesta l-a îmbrățișat și i-a spus: „Măi, am auzit că ai devenit tătic!” Știa și că mă botezase Mircea. „Uite, în zece ani ne întâlnim toți la Gojdu și îl îmbrăcăm pe Mircea în uniformă de gojdist!”. Întâlnirea nu a mai avut loc, întrucât a început războiul și ocupația. Gojdu se supune vicisitudinilor vremii, iar domnul profesor Neș pleacă dincolo, în ce mai rămăsese din România. Între timp, eu absolvisem Gojdu…

În ce an ați devenit elev la Gojdu?
– În 1947. Clasa întâi de liceu era clasa a cincea. Totul era bulversat, generația aceea de copii trecuse prin război. Deschiderea anului școlar o obliga pe mama să fie prezentă în sat, fiind dăscăliță. Ca urmare, eu am venit de la Lăzăreni cu căruța unui cetățean din sat. Am parcurs cei 27 de kilometri în câteva ore. Căruța era plină cu fasole, cartofi și alte produse necesare pentru internat. Am ajuns la Seminarul greco-catolic, unde era o disciplină de mănăstire.

Care a fost primul contact cu Gojdu?
– Noi nu aveam rechizite, cum au copiii din ziua de azi, decât foarte puține. De exemplu, noi aveam o gumă. Guma aia era o avere, o tăiam în două. Un creion, atunci când îl cumpăram, era pentru noi o investiție. Aveam hârtie pe care să scriem, pentru că erau depozitele de hârtie, care fuseseră devastate și se vindea acea hârtie. Aveam în schimb o dorință de carte și un respect pentru profesori… dar toți. Pentru noi profesorii erau sfinți.

Prima zi de școală…
– Eu știam despre „Gojdu”. Întâlnirea cu şcoala a fost la înscriere. Prima mea zi de școală în Gojdu a fost una extrem de încărcată de emoție. Ce voi face, cum voi face… Am intrat pe poartă și mi s-a părut așa o chestie extraordinară, impunătoare. Pe vremea aceea nu aveai voie să intri decât însoțit de părinți pe intrarea principală. M-am dus în clasă. Atunci erau trei clase întâi.

Câți erați într-o clasă?
– Pe vremea aceea eram vreo 30 în clasă. Învățam extraordinar. Îmi aduc aminte că într-o zi a venit în clasă directorul școlii, profesorul Mauriţiu Catană, care era și preot. După ce a intrat în clasă, s-a uitat la noi și a zis. „Doamne, ce clasă frumoasă!!! Văd aici trei scriitori, șapte doctori, zece ingineri… şi culmea… trei scriitori au ieșit din clasa asta, Duțu Chirilă, Grigurcu și cu mine, medici, tot așa… de toate… În clasa a șasea s-au desființat unele clase. Din cele trei clase s-a făcut una singură, cu 54 de elevi. Am fost o clasă, care a învățat foarte bine, dar derbedei (râde amuzat). Nu aveam corigenţi.

Și trei din acea clasă frumoasă ați devenit scriitori…
– Domnul profesor Traian Blajovici mi-a fost profesor de română. Și el mi-a descoperit un caiet de poezii. S-a dus cu el la tipografia de la Beiuș și pe banii lui mi-a scos prima plachetă de versuri. Acest lucru mi-a dat multe satisfacții, dar și multe decepții. Tata a venit peste doi ani de zile din prizonierat și eu eram deja poet, publicam în Crișana. Noi am fost generația care a plecat în vacanță cu „Trăiască regele” și ne-am întors cu „Trăiască Republica”. Eu am scris bineînțeles o poezie despre republică, întrucât eu eram tânăra generație. Tata a venit și a citit poezia și mi-a spus: „Mircea, asta nu-i poezie”. De atunci nu am mai scris niciun vers. Am scris știri, am scris reportaje, dar nu versuri.

Cum erau profesorii, ce amintiri aveți cu și despre dascălii dumneavoastră din Gojdu?
– Toți erau niște profesori extraordinari. Liceul Gojdu avea dascăli formidabili. Noi, ca și copii care trecuseră prin anii grei de război, știam un singur lucru. Nu aveam bani, nu aveam averi, averea noastră era învățătura. Toți ne-am realizat în viață.

De numele dumneavoastră se leagă activitatea revistei liceului Gojdu, „Țara visurilor noastre”. Cum a dăinuit ea în viața liceului, revistă pe care nicio generație nu a dat-o uitării?
– Eram elev în clasa întâi de liceu, când Titus Popovici, cu aspirațiile literare afirmate, era deja în clasa a VIII-a. La o ședință a cenaclului literar, condus de profesorul Traian Blajovici, acesta a propus reluarea activității revistei. Nu s-a trecut la fapte, pentru că începuseră crainicii roșii să claxoneze cu semnale revoluționare din „mașina neagră” a celebrei reforme a învățământului din 1948. Dar nu a trecut nici un an și constituindu-se UAER –ul, s-a făcut, la nivel național, un concurs de titluri pentru viitoarea revistă a uniunii… Ne-am înscris și noi cu „Țara noastră”, dar cineva, din Oradea, nomina odiosa, și-a adus contribuția „revoluționară”, demascând revista și tradițiile ei „elitiste și naţionaliste”, cultivate într-o școală la fel de elitistă și naționalistă, în frunte cu patronul ei „Gojdu – ortodoxul”. Am ajuns în clasa a IX-a şi evidenţiindu-ne în activitățile de strâns fier vechi, borcane și maculatură, am primit un copiator, pe numele lui de familie – gestettner – aparat cu care se puteau reproduce până la 15 copii după o coală specială, bătută la mașina de scris. Împreună cu Dumitru Chirilă și Al. Porțeanu, am considerat că aveam pe mână o adevărată tipografie și imediat am hotărât să scoatem o revistă a liceului. Primul titlu „Țara…“. Într-o bună zi ne-am hotărât să îi cerem voie domnului profesor Cosma să scoatem revista. Ni s-a adus la cunoștință că „domnul profesor Cosma are problemne de sănătate și se află în concediu medical în alt oraș. Am înțeles și noi că plecarea lui se încadra în acele schimbări forțate de domiciliu, la ordinea zilei atunci, sau și mai rău, la privarea de libertate. Hotărârea noastră de a scoate revista era de nezdruncinat, însă cu alt titlu și anume, „Foaia noastră”. Apariția ei, mai ales în condiții tehnice acceptabile, a fost o bombă, cele 15 exemplare s-au distribuit prin clase, sub semnătură, atât erau de prețioase! Doar că la sfârșitul orelor de curs au fost chemați la direcțiune dirigintele, secretarul de partid și instructorul unității de pionieri, unde un tovarăș „de la județ” avea toate cele 15 exemplare culese de prin clase. El le-a spus celor convocați că elevii lor încă nu au realizat că sunt elevi la Liceul nr. 1 și nu la Liceul Gojdu, că au făcut un lucru la care nu se aștepta conducerea județului: să se publice ceva fără să fie văzut de organele în drept. Tovarăşul s-a dovedit a fi un lector foarte atent, decriptase că articolul de fond, semnat de Dumitru Chirilă și Mircea Bradu, era plin de „otravă și reacționarism”, încheind cu: „Dumneavoastră nu îi cunoașteți pe acești elevi…!” Dirigintele nostru, tovarăşul profesor de rusă Teodor Calameț, a sărit ca ars: „Cei doi sunt niște băieți foarte talentați, membri în cenaclul literar al municipiului. Sunt colaboratori la «Crișana», la «Scânteia Tineretului» și la alte ziare…”. Atunci tovarășul de la județ a zis: „Cu atât mai mult…!” Le-a cerut să-l urmărească atent și a citat: “Titlul… «A fost, este și va fi» … Primul alineat începe cu «Liceul Gojdu a fost…» , al doilea… «Țara pe care…» , al treilea «Visurilor noastre trebuie să…» , al patrulea este «Visul fără care…» Propun exmatricularea lor, a zis tovarășul. Dirigintele a intervenit din nou: „Tovarăşe dragă, dumneavoastră dovediți din nou că nu-i cunoașteți pe cei doi: Bradu este comandantul unității de pionieri, iar Chirilă secretarul organizației UTC… Vă dați sema la ce ne expunem noi ca unitate socialistă de învățământ? Eu zic să ardem foile incriminate și să uităm de nebunia asta!”. „Luați-le bursele,” a cerut tovarășul. „Așa mai merge”, a acceptat imediat dirigintele. Directorul, secretarul de partid și instructorul unității de pionieri au fost de acord cu sancțiunea. Toți patru știau că noi, fiind copii de intelectuali, n-aveam dreptul la burse.

Stimate domnule Mircea Bradu, mulțumesc pentru toate poveștile frumoase despre Colegiul „Emanuil Gojdu”, aflate de la dumneavoastră, pentru faptul că am deschis împreună cufărul ce adăpostește cu atâta grijă și suflet amintiri legate de școala care este și azi, la momentul intrării ei în rândul școlilor centenare, o școală de elită a învăţământului românesc, acea școală a „Țării visurilor noastre”…

prof. Liana Bondici