A semnat articole și reportaje în publicația francofonă Regard. A debutat cu romanul Tot ce i-am promis tatălui meu (editura Trei, 2020), nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei, la categoria Debut în proză, și laureat la Festival du Premier Roman de la Chambéry, 2021. Anul acesta a revenit la aceeași editură cu romanul Tăcerea vine prima, recomandat entuziast pe coperta a IV-a de trei dintre cele mai importante scriitoare române contemporane: Gabriela Adameșteanu, Veronica D. Niculescu și Simona Antonescu. Despre acest roman, dar și despre alte laturi ale… vieții și operei autoarei vom vorbi în interviul următor.

Mircea Pricăjan: Vii pentru prima oară la Oradea. Spuneai pe Facebook, anunțînd lansarea de marți de la Librăria Humanitas, că asta te face cu atât mai fericită că te-ai apucat de scris cărți. Hai s-o luăm cu începutul: de ce te-ai apucat, de fapt, de scris cărți? Ai debutat în volum relativ tîrziu.

Ioana Maria Stăncescu: M-am apucat să scriu Tot ce i-am promis tatălui meu la patruzeci de ani, într-o perioadă cînd simțeam că o iau razna și că am nevoie de un proiect de care să mă țin ca de un colac de salvare. Era o poveste la care mă gîndeam de ani de zile, de cînd taică-miu murise și eu îi promisesem acolo, pe buza gropii, la cimitir, că voi continua să scriu. La momentul acela eram fragedă, n-aveam decît șaisprezece ani, și scriam poezie, ba chiar publicasem cîte ceva în România literară. Însă nu știu ce s-a întîmplat, dar cînd s-a dus tata, s-a dus și poezia cu el. Și douăzeci și ceva de ani mai tîrziu, exact cînd îmi ziceam că povestea asta cu scrisul este, de fapt, un capitol încheiat și că, pînă la urmă, asta e, n-are rost să mă învinovățesc fiindcă nu pot respecta o promisiune făcută la o vîrstă cînd vorbeam oricum vrute și nevrute, viața mea a deraiat complet și m-am trezit dintr-odată complet debusolată, dar cu timp pentru scris și cu chef să o fac. Mă bucur imens că nu am lăsat să treacă acel moment și că am reușit să profit de el și să duc acea primă carte la bun sfîrșit.

M.P.: Fiindcă ai realizat pînă acum nenumărate interviuri, ai cu siguranță un reflex al întrebării. Asta înseamnă o curiozitate cultivată în timp și țintită spre cele mai fierbinți zone de interes. Cum ai ajuns să-ți pui singură întrebări, scriind mai întîi Tot ce i-am primis tatălui meu și acum Tăcerea vine prima? Sau s-a întîmplat invers: ai scris cărțile ca niște răspunsuri la întrebări pe care doar le intuiai?

I.M.S: Eu sunt într-un permanent dialog cu mine însămi, îmi vorbesc cu voce tare, îmi vorbesc în oglindă și da, mă chestionez frecvent. Simona Antonescu ne spunea la atelierul ei de roman că e nevoie să te întrebi de vreo 5 ori „de ce?”, ca să reușești să prinzi adevăratul motiv pentru care ai decis să acționezi sau să reacționezi într-un anumit fel. Așa că da, pun întrebări, și îmi tratez personajele ca pe niște delincvenți pe care trebuie să-i fac să-mi mărturisească tot.

M.P.: Prima ta carte, Tot ce i-am promis tatălui meu, a fost repede îndrăgită de cititori, dar și de specialiști. Asta se vede cel mai bine prin nominalizarea la Premiile „Sofia Nădejde” și prin victoria obținută la Festival du Premier Roman de la Chambéry. Dacă cel de-al doilea e o recunoaștere a meritelor strict literare, primul pune accentul pe faptul că autoarea este femeie. Crezi că există în cărțile tale teme tratate într-o manieră feministă?

I.M.S.: Scriu din punctul de vedere al unei femei, asta da, dar nu știu dacă romanele mele sunt feministe. Poate greșesc, dar mărturisesc că în perioada din urmă am ajuns să încep să mă feresc de acest cuvînt, pentru că mi se pare că poartă în el, din ce în ce mai mult, un soi de intoleranță și de rigiditate cu care nu sunt de acord. Da, sunt pentru egalitate și pentru drepturile femeilor, dar nu scriu cu ideea asta în cap. Eu scriu despre femei și din punctul de vedere al femeilor pentru că la asta mă pricep (rîde). Și mă mai pricep să fiu foarte sinceră în scris și să mă duc cu textul pînă în sfera lucrurilor nespuse care, odată scoase la iveală, riscă să schimbe cursul lucrurilor și să dea lumi peste cap.

M.P.: Care crezi că e darul cel mai de preț pe care ți l-a adus prima ta carte? Ce speri în plus de la a doua?

I.M.S.: M-a pus pe drumul corect. Nu pe cel ușor, ci pe cel care a reușit să mă facă să cred în mine, să mă iau în serios și să mă bucur de ce mi se întîmplă. Îmi place mult mai mult de mine acum, la aproape cincizeci de ani, cu două cărți scrise, decît îmi plăcea la treizeci. Cît despre cea de-a doua carte, păi dacă tot e să visez, mi-ar plăcea să se epuizeze tirajul rapid, să am un turneu de lansare prin țară, să figureze pe listele cu nominalizări la premii și să fie tradusă în alte limbi. Doar atît (rîde).

M.P.: Se spune că a doua carte e cu atît mai greu de scris cu cît mai mare a fost succesul primeia. Premisa acestui raționament e adevărată în cazul tău. A fost și concluzia? Ai simțit presiunea scrisului la un nivel deja foarte ridicat? Ai depus un efort conștient de autodepășire?

I.M.S.: Recunosc că mi-a fost frică de această a doua carte. Nu doar că mă simțeam presată să dovedesc că pot și știu să scriu, dar nu eram sigură că voi reuși să construiesc o poveste cu personaje și întîmplări sută la sută fictive. Mai mult, la cîteva luni după debut, am decis să mă înscriu la primele mele ateliere de scriere creativă. Și m-am speriat și mai tare cînd am văzut cîți oameni talentați, unii foarte tineri, sunt prin preajmă. Aceste ateliere m-au ajutat să scriu mult mai asumat, să fiu conștientă de ce știu să fac bine și ce nu, să-mi controlez textul, astfel încît să nu pierd hățurile poveștii. Și, foarte important, mi-au permis să ajung parte dintr-o comunitate de care mă simt legată. Vorba fiică-mii, „în sfîrșit, are și mama prieteni!”. Mie îmi plac oamenii, nu sunt o solitară, deși mă retrag des în sinea și în sufrageria mea, cu o carte, o pisică și un pahar de vin.

M.P.: Tăcerea vine prima e o „carte a mamelor”, o „matrioșkă a generațiilor în care singurătatea, înstrăinarea și tăcerea sunt moșteniri de familie”, spune Veronica D. Niculescu pe ultima copertă și, mai departe, o compară cu romanul O vară fără bărbaţi de Siri Hustvedt (apropo, roman tradus la noi chiar de ea, de Veronica D. Niculescu) prin aceea că reușește totuși să fie „o carte de-a dreptul luminoasă”. Mărturisesc că eu am văzut lumina aceasta abia spre finalul romanului tău. Tu cum o vezi?

I.M.S.: Într-adevăr, lumina devine evidentă abia spre final. Dar eu am luat-o în calcul de la bun început. Dacă a fost ceva care să-mi fie clar în povestea Dorei încă de la primele rînduri scrise, ei bine, acela a fost sfîrșitul poveștii, știam unde vreau să ajung și cum vreau să se termine. Și asta m-a făcut să o construiesc pe Dora cu o scînteie de lumină care să o împingă spre deznodămîntul pe care îl gîndisem și unde nu ar fi ajuns dacă totul pe dinăuntrul ei ar fi fost sumbru și bîntuit de angoase. Dora este, dacă vrei, o anxioasă cu potențial luminos.

M.P.: Există cărți pe care cititorul simte nevoia să le parcurgă cu creionul în mînă. În ciuda faptului că Tăcerea vine prima este într-adevăr o carte pe care nu-ți vine s-o lași din mînă (parafrazez cuvintele Gabrielei Adameșteanu din blurb-ul de pe aceeași ultimă copertă), mi se pare totodată o carte pe care în multe rînduri te vezi nevoit s-o citești ținînd-o doar cu o mînă, pentru că cealaltă e ocupată să sublinieze pasaje întregi. Cît de intensă a fost munca de șlefuire a textului? Ai avut parte de ajutorul unor cititori de încercare?

I.M.S.: Am muncit foarte mult la acest text. L-am scris și rescris și rescris de nu știu cîte ori. A durat, cu totul, patru ani de zile, ultimul an fiind cel în care am lucrat pe manuscris în cadrul atelierului de roman ținut de Simona Antonescu și organizat de cei de la Revista de povestiri. Spre deosebire de primul roman, unde am avut niște prietene cărora le-am dat să citească bucăți din manuscris, aici am avut parte de ochiul vigilent al Simonei, care, de altfel, a fost și prima cititoare a textului integral, în formă aproape finală. Zic aproape, pentru că, chiar și după ok-ul ei, tot am mai găsit lucruri de schimbat, pasaje de rescris. Țin minte că editura urma să dea manuscrisul la corectură și eu umblam după ei să schimb frunzele unui pom, fiindcă descoperisem că aveau altă formă decît crezusem eu. Am lucrat foarte atent textul, am ales cu mare grijă cuvintele, imaginile, inserțiile de oniric, pentru că știu că asta dă forță romanului meu, nu acțiunea. E o carte în care nu e neapărat important ce se întîmplă, ci cum se simte cînd se întîmplă.

M.P.: Dora, personajul principal al romanului tău, e-n căutarea bărbatului ideal, iar acesta e în mod clar unul care nu se trage din neam de culegători, ci de războinici. Dora are, de altfel, o imagine destul de exactă inclusiv la nivel fizic a acestui ideal masculin, imagine pe care o proiectează cu toată speranța asupra lui Toma, necunoscutul galant întîlnit doar virtual, pe internet. Spuneam că abia spre finalul cărții am văzut acea lumină – a speranței, a schimbării în bine, a unui nou început. Știu că nu se face, dar încerc: în proiecția ta, a autoarei, happy end-ul se produce pînă la urmă?

I.M.S.: Uite, aici cred că putem vorbi de o perspectivă feministă, pentru că ceva mă face să cred că pentru o femeie happy end-ul poate să arate altfel decît pentru un bărbat. Sunt femei care sunt îndrăgostite de ideea de a fi îndrăgostite. Cumva, ele visează la un ideal masculin care, atît timp cît e ținut la distanță, nu riscă să le rănească sau să le dezamăgească. Dora este o astfel de femeie. Va fi nevoie să iasă la suprafață dragostea mamei ca protagonista mea să-și facă curaj și să dea o șansă vieții reale. Deci da, cred că e cu happy-end, dar nu atît pentru relația Dorei cu Toma, cît pentru relația Dorei cu mama, care este, de fapt, relația în jurul căreia gravitează toată povestea.

M.P.: Revenind în final la prima întrebare, ca să închid cercul nu pot să nu întreb: de ce te face cu atât mai fericită că te-ai apucat de scris cărți venirea la Oradea?

I.M.S.: Recunosc cu rușine că nu am fost niciodată la Oradea, sau poate o singură dată, prin 1980 și ceva, dar nu-mi aduc aminte nimic din oraș. Așa că abia așteptam un prilej să vin, mai ales că am văzut poze și am auzit povești despre cît de frumos e la voi. Și acum nu doar că vin, dar voi ajunge și într-o librărie, cu tine și cu Anca Zaharia, care mi-e tare dragă, să vorbim împreună despre tăcerile Dorei și ale femeilor din familia ei. Așa că o să-l parafrazez pe șoricelul din povestea cu ridichea uriașă și o să zic că dacă nu era cartea, nu mai ajungeam eu la Oradea și, mai ales, la cititorii ei, pe care sunt nerăbdătoare să-i cunosc și să stăm la povești.

M.P.: Abia așteptăm și noi să vii și să continuăm discuția marți, 4 iunie, de la ora 18, la Librăria Humanitas Oradea. Mulțumesc, Ioana!

[eadvert]